Directorul fusese administratorul fabricii în care Mara lucrase aproape doisprezece ani. Când unitatea se închisese, mai mulți oameni rămăseseră cu bani de primit. Ea căutase între timp alt loc de muncă și răspunsese unui anunț fără să știe cine avea să o aștepte la interviu.
La început, omul a spus că o confundă. Mara i-a amintit numele secției și schimbul în care lucra. Apoi a scos din geantă o copie a situației pe care o primise înainte de închidere. Nu o flutura spre el; voia doar să nu fie trimisă din nou acasă cu aceeași promisiune vagă.
Directorul a chemat pe cineva din biroul alăturat și a încercat să transforme discuția într-o explicație despre cât de greu fusese pentru toți. Mara l-a lăsat să termine, apoi l-a întrebat când aveau să primească oamenii un răspuns concret. În cameră s-a făcut liniște fără să ridice ea vocea.
Interviul nu a mai continuat. Mara și-a luat mănușile și a cerut ca următoarea discuție să fie purtată cu toți cei cărora li se promisese același lucru. Nu își dorea un avantaj personal în schimbul tăcerii. Avea nevoie de muncă, dar nu voia să înceapă un nou loc de muncă ascunzând ce se întâmplase la cel vechi.
În poveste, după câteva întâlniri și multe explicații cerute de foștii angajați, plățile restante au început să fie făcute. Mara a primit între timp un post la un atelier mai mic, unde una dintre fostele colege îi recomandase priceperea. A fost o trecere grea, cu ore de probă și drumuri, nu o rezolvare peste noapte.
Când a venit din nou la un interviu, și-a pus o cămașă în geantă, dar a păstrat salopeta pe ea până la sfârșitul schimbului. Voia să se schimbe fiindcă așa alesese, nu fiindcă se rușina de munca din care trăia. Întâlnirea din biroul directorului o învățase să pună întrebările înainte de a accepta promisiunile.