Bărbatul rămăsese fără vechiul serviciu, dar nu stătuse acasă. Luase, pentru câteva săptămâni, lucrări de descărcat marfă la depozitul care aproviziona brutăria. Nu îi spusese fostei soții, fiindcă nu știa încă dacă va putea păstra programul și în luna următoare.
Într-o dimineață văzuse o vecină întorcând o pâine pe raft, după ce își numărase monedele. Întrebase discret câți oameni din zonă ajungeau în situația aceea. Brutăreasa îi propusese să adune contribuții mici de la cei care voiau să ajute.
El plătise la casă toate pungile, dar banii nu erau numai ai lui. Contribuiseră mai mulți vecini și doi șoferi de marfă. Pusese și el o sumă, apoi se oferise să ducă pâinea celor care locuiau singuri la etajele de sus.
Când l-a sunat fosta soție, s-a așteptat la o nouă ceartă. Ea l-a întrebat întâi de muncă. I-a spus că tăcerea lui o făcuse să creadă că o lăsase singură cu toate grijile și că nu avea nevoie de promisiuni mari, ci de o socoteală spusă cinstit.
Au stabilit ce putea plăti în luna aceea pentru copil și ce trebuia amânat. Femeia nu i-a șters lipsurile doar pentru că aflase de gestul frumos. I-a recunoscut însă efortul și a dus ea ultimele două pungi către blocul de lângă parc.
La brutărie a rămas un caiet pentru contribuții, fără nume scrise pe vitrină. Cei doi au continuat să ajute când au putut. Între ei, schimbarea cea mai mare a fost alta: au început să spună la timp ce se întâmplă, înainte să lase rușinea să vorbească în locul lor.
Poveste fictivă, creată pentru divertisment. Personajele și întâmplările sunt imaginare.