„Atunci plecați voi. Casa asta încă e pe numele meu.” Cristian a privit cheia din mâna mamei, apoi valiza pe care o adusese singur până la poartă. Se pregătise pentru plâns, pentru rugăminți, poate pentru un scandal auzit de vecini. Ileana nu făcea nimic din toate acestea. Stătea dreaptă și aștepta să-i dea bagajul înapoi.

„Mamă, nu începe cu actele. Știi bine ce-am vorbit.” Femeia a încuviințat. Știa: îi primise pe el și pe Roxana până strângeau bani pentru apartamentul lor. Trecuseră aproape zece ani. Între timp, lucrurile ei ajunseseră într-o cameră din spate, iar la masa din bucătărie fusese rugată să nu stea când veneau prietenii nurorii.

În dimineața aceea, Cristian îi spusese că găsise pentru ea o cameră la o cunoștință. Nu o întrebase dacă voia. Îi împăturise două pulovere, îi pusese medicamentele într-o pungă și trăsese fermoarul valizei. Acum Ileana a trecut pe lângă el și s-a întors în curte. „Cheam-o și pe nevastă-ta. Să audă și ea ce-am vorbit noi.”

Roxana a ieșit pe terasă cu telefonul în mână. Când Ileana a pomenit proprietatea, s-a întors spre soț: „Cum adică e casa ei? Tu mi-ai spus că ți-a dat-o de când ne-am mutat.” Cristian a început să vorbească despre banii cheltuiți pe zugrăvit și despre acoperișul schimbat. Mama l-a lăsat să termine. „Ați locuit aici. V-am ajutat. Dar casa nu v-am dat-o.”

Actele erau în sertarul în care Ileana își ținea toate lucrurile importante. Le-a adus la masa de pe terasă, iar Roxana a citit numele de pe ele fără să mai spună nimic. „Și mie de ce mi-ai zis că putem hotărî noi cine stă aici?”, l-a întrebat pe Cristian. El a ridicat din umeri. Ileana a înțeles atunci că fiul ei folosise, în fiecare cameră, altă versiune a adevărului.

„Nu mă mut la nimeni”, a spus ea. „Vă luați timp să vă găsiți o locuință. Până atunci, bagajul meu stă în camera mea.” Cristian a împins valiza spre ușă, supărat că nu mai putea da vina numai pe soție. Când a încercat să-i spună că îl făcea de râs, mama l-a oprit: „Tu m-ai scos la poartă, băiete. Eu doar m-am întors acasă.”

Au plecat câteva săptămâni mai târziu, într-un apartament închiriat. Mutarea n-a reparat ce se întâmplase. Ileana și-a făcut singură cafeaua în prima dimineață și s-a surprins ascultând dacă vine cineva s-o grăbească. Apoi și-a mutat ghivecele înapoi la fereastra din sufragerie. Acolo avuseseră lumină înainte să fie rugată să le ducă în spate.

Cristian a sunat întâi să întrebe de o cutie uitată. A doua oară, de facturi. Abia după o lună a venit fără să ceară ceva. S-a oprit lângă poartă și a spus: „Eu ți-am făcut bagajul. Nu Roxana. Îmi pare rău.” Ileana n-a răspuns imediat. L-a lăsat să stea cu vorbele lui, fără să-l scape repede de rușine.

Când l-a poftit în curte, Cristian a întrebat dacă are ceva de cărat. Mama i-a arătat valiza rămasă în hol. El a ridicat-o și a dus-o în pod, unde stătuse ani întregi. Ileana l-a urmărit până a coborât. Apoi a pus cheia casei pe cârligul de lângă ușă, la îndemâna ei.