Sofia se trezise înainte să sune ceasul. La șaizeci și opt de ani își pregătea pentru prima dată lucrurile pentru un curs ales numai de ea. Plecase devreme din școală, apoi muncise, crescuse copii și ajutase la creșterea nepoților. De fiecare dată când se gândise să reia învățatul, apăruse ceva ce părea mai urgent.
Înscrierea o făcuse după ce aflase despre un program pentru adulți din orașul apropiat. Verificase orarul și drumul, apoi își organizase singură zilele. Nu voia să fie dusă de cineva la fiecare întâlnire și nici lăudată pentru simplul fapt că ieșise din casă. Voia să învețe lucrurile de care se ferise ani întregi de rușine să întrebe.
Întrebarea vecinei a atins tocmai rușinea aceea. Pentru o clipă, Sofia a strâns caietele mai tare și s-a gândit la o explicație despre copii și gospodărie. Apoi a spus doar că venise și rândul ei. Nu avea nevoie să dovedească tuturor că timpul de până atunci fusese greu ca să merite câteva ore pentru sine.
La prima întâlnire a găsit oameni de vârste diferite. Unii puneau întrebări imediat, alții, ca ea, își căutau cuvintele. A greșit, a șters și a încercat din nou. Când a ajuns acasă, nu i-a ieșit o pagină perfectă, dar a așezat caietul pe masă în loc să-l ascundă între facturi.
Nepotul a vrut să-i facă tema în glumă. Sofia a râs și i-a cerut să-i explice numai cerința, apoi să o lase să lucreze. Când vecina a întrebat din nou de cursuri, i-a arătat orarul. De data aceasta discuția a fost despre autobuz și despre unde putea afla mai multe, nu despre ce ar fi fost potrivit pentru vârsta ei.
Pe ultima pagină a primului caiet, Sofia a notat singură ziua în care începuse. Nu a scris că devenise alt om. Era tot ea, cu aceleași treburi și aceeași familie, dar cu un timp pe care hotărâse să nu-l mai cedeze de fiecare dată. Povestea și personajele sunt fictive.