Vioara rămăsese în cutie de la moartea lui Vasile. Soția îi ștergea capacul când făcea curat, dar nu mai ridicase instrumentul. Într-o dimineață a găsit interiorul gol. Fiul venise cu o zi înainte și mutase câteva lucruri, așa că ea a legat imediat cele două întâmplări și s-a gândit la o vânzare despre care nimeni nu o întrebase.
Dan dusese vioara la un atelier, după ce observase că avea nevoie de îngrijire înainte să poată fi folosită din nou. Intenționase să o aducă înapoi fără să spună nimic, ca o surpriză. Când și-a văzut mama lângă cutia goală, a înțeles că luase o hotărâre despre un lucru important pentru amândoi fără să o întrebe.
I-a explicat unde fusese instrumentul și i-a cerut iertare că îl luase pe ascuns. Apoi i-a spus de duminică. Era ziua în care obișnuiau să se adune la masă, iar tatăl cânta uneori câteva melodii simple. Dan învățase în copilărie, dar renunțase de mult. În ultima perioadă începuse din nou, cu ajutor, fără să pretindă că putea cânta ca tatăl lui.
Mama a vrut să știe dacă vioara mai avea sunetul pe care îl ținea minte. Nu au încercat să răspundă pe loc, în mijlocul certei. Au așezat-o în cutie și au vorbit despre ce voiau să păstreze fiecare. Pentru ea conta să fie întrebată. Pentru Dan conta să nu rămână totul închis numai fiindcă nimeni nu îndrăznea să înceapă.
Duminică au pus masa fără un program pregătit pentru musafiri. După ce au strâns farfuriile, Dan a luat vioara și a cântat o melodie scurtă, cu opriri și câteva note nesigure. Mama nu l-a corectat. L-a ascultat până la capăt și l-a rugat apoi să mai încerce o dată partea pe care o știau amândoi.
Instrumentul s-a întors în cutie în aceeași seară, dar nu a mai fost lăsat acolo ca un lucru de care nu aveau voie să se atingă. Tatăl nu putea fi adus înapoi, iar Dan nu încerca să-i ia locul. Găsiseră doar o formă a lor de a sta împreună cu amintirea lui. Povestea și personajele sunt fictive.