Mara recunoscuse scrisul tatălui de pe primul plic, dar îl lăsase în sertar. Își spusese că fusese găsit târziu sau trimis înainte ca el să moară. Când vecina care lucrase la poștă a adus încă unul, durerea i s-a amestecat cu furia. Nu înțelegea de ce trebuia să fie luată prin surprindere la propria poartă.
Tatăl îi lăsase fostei poștărițe câteva scrisori înainte de a se stinge. Nu făceau parte dintr-un serviciu poștal special și nu veneau dintr-un loc necunoscut; femeia păstrase plicurile ca vecină și prietenă a familiei. El îi ceruse să le dea Marei treptat, fiindcă nu reușise să spună față în față toate lucrurile pe care le scrisese.
Vecina i-a explicat și i-a spus că putea să le primească pe toate atunci sau să nu le mai aducă deloc. Dorința tatălui nu îi lua fiicei dreptul de a alege. Mara a cerut restul plicurilor într-o singură cutie. Nu voia să aștepte în fiecare săptămână o surpriză pentru care nu știa dacă avea putere.
A deschis primul plic seara, după ce și-a făcut un ceai. Tatăl nu lăsase instrucțiuni despre cum trebuia să trăiască și nici o cerere de a fi puternică în fiecare zi. Îi povestea o dimineață veche, când o dusese la școală și se întorsese după ghiozdanul uitat. Își amintea și greșelile, nu numai zilele în care îi ieșiseră toate bine.
Mara nu a citit toate scrisorile în noaptea aceea. Le-a pus în cutie și a ales singură când să revină la ele. Unele au făcut-o să plângă, altele să râdă de expresiile tatălui. La câteva întrebări nu mai putea primi răspuns, iar hârtia nu înlocuia omul. Era însă ceva ce putea păstra fără să fie obligată să-l arate altcuiva.
După câteva zile a mers la vecină să-i mulțumească pentru cutie și pentru explicație. Au vorbit și despre cum ar fi fost mai bine să o anunțe înainte să-i aducă primul plic. În sertar, Mara a așezat scrisorile lângă o fotografie pe care o alesese ea. Povestea și personajele sunt fictive.