„M-ai chemat la pomană ca să-mi ceri casa?” Constantin pusese un dosar în locul farfuriei mele, deși abia strânsesem masa. Soțul meu, Dan, murise cu trei săptămâni înainte. Fratele lui vorbea acum despre lucrurile din sufragerie ca despre niște obiecte rămase fără stăpân. „Pleci azi! Frate-meu nu ți-a lăsat nimic!” mi-a spus. Telefonul a vibrat în buzunar. Pe ecran a apărut numele lui Dan. Am ridicat ochii spre cumnatul meu. „Atunci cine-mi scrie de pe telefonul lui?”

Mesajul avea doar câteva cuvinte: „Nu semna nimic. Sunt Irina. Vin acum.” Irina era fiica lui Dan din prima căsătorie. Avea douăzeci și patru de ani și plecase la Cluj imediat după înmormântare, ca să-și ia lucrurile și să revină pentru o vreme la mine. Telefonul tatălui ei rămăsese la Constantin. El spusese că îl duce la reparat, fiindcă ecranul era spart. Nu înțelegeam cum ajunsese din nou la ea.

Constantin a întins mâna spre telefonul meu. L-am pus în geantă. „De unde ai dosarul ăsta?” l-am întrebat. Îmi ceruse să semnez niște foi despre care spunea că țineau numai de cheltuielile făcute după moartea lui Dan. Când am întors prima pagină, am văzut că textul de dedesubt vorbea și despre casă. Nu mi-a mai lăsat foile pe masă. „Nu înțelegi tu formulările. Îți explic după ce terminăm.” M-am ridicat și am așteptat-o pe Irina la ușă.

Fata a intrat cu geaca udă și cu telefonul tatălui în mână. În dimineața aceea mersese la unchiul ei după o cutie cu fotografii. Văzuse aparatul pe masa din hol și îi ceruse să i-l dea înapoi, ca să păstreze înregistrările cu vocea tatălui. Constantin plecase în grabă la pomenire, iar ea rămăsese la mătușa ei. În conversațiile vechi găsise o discuție care o făcuse să mă sune imediat. Nu răspunsesem, așa că îmi scrisese de pe telefonul pe care îl avea deja în mână.

Cu ani înainte, Constantin îl împrumutase pe Dan cu bani pentru o parte din lucrările casei. Acum susținea că nu îi primise niciodată înapoi și că avea dreptul să hotărască ce se întâmplă cu locuința. Irina ne-a arătat mesajele și fotografiile unor chitanțe. Tatăl ei îi trimisese fratelui, pe rând, dovezile plăților. La sfârșit era răspunsul lui Constantin: „Am primit tot. Suntem bine.” Data era de acum aproape doi ani.

M-am uitat la omul care îmi spusese, cu câteva minute înainte, că soțul meu mă lăsase cu datorii. „Știai de mesajul ăsta când mi-ai pus foile în față?” a întrebat Irina. El a început să vorbească despre alte ajutoare, drumuri și bani dați în familie fără să țină socoteală. Fata l-a oprit. „Atunci vorbești despre ele separat. Nu îi spui că trebuie să plece din casă fiindcă tata n-a plătit ceva ce tu ai confirmat că ai primit.”

Nu am încercat să lămurim toate actele în sufragerie. Am cerut copii, am păstrat mesajele și am mers cu documentele la un profesionist care ne putea explica exact situația. Constantin nu a mai putut pune graba și supărarea noastră în locul unor răspunsuri. Eu și Dan cumpăraserăm casa împreună, iar orice discuție despre ea trebuia purtată cu actele pe masă, fără oameni trimiși la ușă. Irina a rămas cu mine câteva săptămâni. În serile acelea am deschis cutiile cu fotografii, nu dosarul unchiului ei.

Numărul lui Dan a rămas o vreme salvat în telefonul meu. Când a sunat din nou, am știut că era Irina și că voia să mă întrebe ce să aducă de la magazin. Prima dată când îi văzusem numele pe ecran după moartea lui, crezusem pentru o clipă că nu mai pot respira. Acum, în spatele acelui număr, era fata lui, care avusese grijă să nu mă lase singură tocmai când altcineva încerca să mă facă să cred că nu mai aveam pe nimeni.

Poveste fictivă din seria Reels România.