Irina știa ce zi era de când se trezise. Pusese o cană pe masă, apoi o mutase de două ori, fără să bea din ea. Când l-a văzut pe Andrei la poartă, cu florile în mână, i-a fost mai ușor să se înfurie decât să-l întrebe de ce venise.
Nu mai locuiau împreună de zece ani. După pierderea fetei lor, fiecare se retrăsese în propria durere, iar orice discuție ajungea să rănească. În timp, tăcerea se transformase în despărțire. Andrei nu venise să spună că anii aceia puteau fi șterși cu un buchet.
Irina l-a lăsat să intre în curte. Pe banca de lângă perete se vedea încă urma ghiveciului pe care fata îl pictase într-o vară. Andrei s-a așezat fără să se uite spre ușa casei și a spus că în fiecare an cumpărase flori, dar nu avusese curaj să vină cu ele acolo.
Femeia a adus o vază și a pus buchetul pe masa mică din pridvor. Nu l-a întrebat de ce tocmai acum. I-a povestit în schimb despre un caiet găsit în dulap, cu rețete copiate de fată și multe cuvinte tăiate. Au râs pentru o clipă de felul în care scrisese numele unei prăjituri, apoi au rămas liniștiți.
Nu s-au împăcat ca într-un final pregătit dinainte. Nu și-au promis să locuiască din nou împreună și nu au pretins că ar fi trecut peste ceva. Au vorbit despre fiica lor fără ca unul să-i ceară celuilalt să nu mai plângă sau să se grăbească să fie bine.
Când Andrei a plecat, Irina i-a spus că anul viitor putea să bată la poartă. Florile au rămas în pridvor. Pentru prima dată după multă vreme, amintirea fetei nu mai fusese purtată doar în singurătate. Povestea și personajele sunt fictive.