Mircea ținuse ani de zile un caiet mic sub tejgheaua brutăriei. În el trecea pâinea luată pe datorie de oamenii pe care îi cunoștea. Numele lui Toma rămăsese pe una dintre ultimele pagini, după o perioadă în care bărbatul nu mai găsise de lucru și plecase din cartier fără să anunțe.
Când l-a văzut întorcându-se, brutarul a crezut că urma aceeași discuție. Nu observase pâinea din brațe. Toma a desfăcut șervetul și a lăsat-o pe tejghea. În dimineața aceea aprinsese pentru prima dată cuptorul unei brutării mici, pe care o deschisese după ani de muncă și economii.
Nu ajunsese acolo peste noapte. Lucrase în depozite, apoi într-o brutărie unde acceptase să înceapă de la spălat tăvi. Învățase meseria pe turele de dimineață. Pâinea pe care o adusese nu era o dovadă că nu mai avea nevoie de nimeni, ci un mulțumesc pe care nu reușise să-l spună când plecase.
În buzunar avea și suma veche din caiet, pusă separat. Mircea a scos caietul și au căutat împreună pagina. Toma a plătit datoria, iar brutarul a scris lângă nume data. Niciunul nu a pretins că plecarea fără o vorbă fusese lipsită de urmări.
Au tăiat pâinea cu un cuțit lung și au stat câteva minute lângă masa de lucru. Mircea l-a întrebat de cuptor, de făină și de prima comandă. Abia atunci Toma a vorbit mai liber, ca un om care nu venise să fie lăudat, ci să fie primit până la capătul propoziției.
La închidere, Mircea a pus o jumătate de pâine în șervet și a luat-o acasă. Nu a rupt pagina din caiet. Sub suma achitată a adăugat doar numele noii brutării, ca să știe unde mergea într-o dimineață să guste următoarea pâine. Povestea și personajele sunt fictive.