Anca a intrat în bucătărie exact când mama ei ridica rochia albă din cutie. O vedea rar scoasă din dulap, dar știa cât ținuse femeia la ea. Soba era stinsă. Totuși, din pricina locului în care se oprise mama, Anca a crezut că urma să facă un gest pe care avea să-l regrete.
Elisabeta a lăsat-o să termine și a pus rochia pe scaun. Nu voia s-o ardă. Căuta un nasture de rezervă pentru cealaltă rochie și scosese, pentru prima dată după mulți ani, toate lucrurile din raftul de sus. Rochia albă urma să fie împachetată mai bine, nu distrusă.
Pe pat era întinsă o rochie roz, cumpărată cu mult timp înainte și purtată o singură dată. Vecinele o invitaseră la o seară de dans la căminul cultural. În anii trecuți găsise mereu un motiv să nu meargă: era târziu, îi era frig, nu avea cu cine să stea la masă.
De data asta răspunsese da înainte să apuce să-și pregătească scuzele. Nu voia să uite omul cu care trăise, nici să arunce amintirile. Voia doar să nu-și petreacă încă o duminică spunând că pentru ea nu se mai întâmpla nimic. Anca a înțeles abia când a văzut pantofii gata lângă ușă.
Fiica i-a cusut nasturele și a ajutat-o să potrivească tivul. Rochia albă s-a întors în cutie, cu o hârtie curată între falduri. Elisabeta și-a pus apoi cerceii și a întrebat dacă rujul era prea aprins. Anca i-a răspuns că se vedea bine din prag.
La plecare, mama a cerut o fotografie, fără să fie rugată. Anca a rămas cu telefonul în mână după ce poarta s-a închis și și-a dat seama că încercase să salveze o amintire, când femeia din fața ei voia să-și mai facă unele noi. Personajele și întâmplarea sunt fictive.