«Cine ți-a spus?» Tatăl n-a vrut să arate cu degetul. A spus că fusese probabil o vorbă scăpată, că ziua era a ei și că nu voia să o strice. Ana i-a desfăcut nodul șorțului. Nu se temea de o vorbă urâtă cât se temea că el ar fi putut să o creadă.
Tatăl lucrase ani de zile în bucătării. Din mâinile acelea veniseră mesele de acasă, taxele de școală și banii strânși pentru nunta ei. În dimineața aceea acceptase să ajute o oră, fiindcă lipsea un om. Ora se lungise, iar cei din jur începuseră să-l trateze ca pe cineva care trebuia să rămână acolo.
Un organizator îi sugerase că unchiul miresei ar arăta mai potrivit la intrare. Nu o întrebase pe Ana. Tatăl, obișnuit să nu încurce serviciul, tăcuse și își pusese din nou șorțul. Când fiica venise după el, avea deja pregătită explicația că mai era ceva de terminat.
Ana a cerut să fie oprită muzica pentru un minut. Nu a luat microfonul ca să umilească pe cineva. I-a spus organizatorului, de față cu mirele, că își alesese demult omul cu care voia să intre. Meseria lui nu era o problemă de decor pe care să o rezolve altcineva.
Mirele a adus sacoul tatălui și l-a ajutat să-l îmbrace. Omul și-a spălat mâinile, încă întrebând dacă nu o făcea de râs cu pantofii lui simpli. Ana i-a răspuns că nu pantofii veniseră să o crească. L-a luat de braț înainte să mai găsească o scuză.
Când au intrat, tatăl se uita numai la ea. În fotografie i se vede o cută la mâneca sacoului, acolo unde îl strânsese în grabă. Ana a ales tocmai poza aceea pentru ramă. I se părea mai adevărată decât toate cadrele perfecte din seara nunții. Poveste de ficțiune.