Bunicul a așezat arcușul pe masă și a cerut să mai audă o dată înregistrarea. Nepotul nu a apăsat imediat. Voia întâi să știe dacă omul din fața lui se oprise din cântat fiindcă nu mai putea sau fiindcă cineva îi ceruse să nu o facă.
În tinerețe, cei doi cântaseră la serbări și în casele prietenilor. Ea avea o voce caldă, el o urmărea la vioară. Înregistrarea fusese făcută într-o după-amiază obișnuită, cu o casetă pe care nu o considerase nimeni importantă până când vocea ei dispăruse din camere.
Când bunica se îmbolnăvise, îl rugase să nu transforme fiecare seară într-un rămas-bun. Nu voia ca nepotul, pe atunci mic, să-i țină minte numai suferința. Bunicul înțelesese rugămintea prea apăsat: pusese vioara în cutie și nu mai știuse când avea voie să o deschidă.
Nu existase un secret vinovat, ci o tăcere care crescuse în jurul unei dureri. Nepotul i-a spus că ținea minte râsul bunicii, mirosul prăjiturilor și mâinile ei. O melodie nu avea să-i strice amintirile. Poate tocmai ea le-ar fi făcut mai întregi.
Cumpărătorului i-au trimis un mesaj înainte să pornească la drum. Bunicul a șters instrumentul, a potrivit vioara sub bărbie și a încercat doar câteva note. Nu suna ca pe casetă. Nici mâinile nu mai erau la fel de sigure. Nepotul a rămas totuși să asculte.
Spre seară au găsit și alte casete. Le-au pus etichete noi și au vorbit despre lucruri pe care familia nu le mai rostise de mult. Vioara n-a mai plecat din casă. Nu fiindcă bunicul promisese un concert, ci fiindcă înțelesese că putea păstra o voce fără să rămână prizonierul tăcerii. Poveste de ficțiune.