„Mi-ai pus casa la vânzare? Cine ți-a dat voie?” Roxana a coborât telefonul și s-a uitat spre mașina parcată în fața porții. Venisem din alt oraș după ce o prietenă îmi trimisese anunțul. În fotografii apăreau curtea noastră, bucătăria și camera în care țineam încă lucrurile părinților. „Nu mai face scandal! Și eu am un cuvânt de spus!” mi-a răspuns sora mea. Am ridicat dosarul. „Cheamă cumpărătorul! Să-i spun ce-ai ascuns despre casa asta!”

Casa ne rămăsese amândurora, cu părți egale. Roxana locuia acolo, iar eu veneam în weekenduri și plăteam împreună cu ea reparațiile mari. Vorbiserăm despre o posibilă vânzare, dar fără să hotărâm ceva. În anunț însă scria că proprietarul vinde urgent și că locuința poate fi predată imediat. Nu apărea nicăieri faptul că exista încă o persoană care trebuia să participe la discuție. Sora mea îmi ceruse cu două săptămâni înainte bani pentru refacerea gardului.

„Voiam să-ți spun după ce aveam o ofertă serioasă”, a zis. „Dacă îți spuneam înainte, începeai cu amintirile și nu rezolvam nimic.” Am deschis mesajul în care o întrebasem ce face în weekend. Îmi răspunsese că merge la o prietenă. Acum aflam că programase trei vizionări. „Și camera mea de ce e goală?” Roxana a strâns telefonul în palmă. „Le-am pus în magazie. Nu arată bine o casă înghesuită, dacă vrei s-o vinzi.”

Cumpărătorul era încă în mașină și vorbea la telefon. I-am făcut semn să vină la poartă. Sora mea a început să explice înainte să apuce el să întrebe. „E o chestiune de familie. O lămurim imediat.” Bărbatul s-a prezentat și mi-a spus că urma să lase o sumă pentru rezervare. „Mi s-a spus că sunteți plecată definitiv și că doamna se ocupă de toată vânzarea.” Am pus dosarul pe măsuța din curte. „Sunt plecată pentru serviciu. Nu am renunțat la partea mea și nu am aprobat oferta.”

Omul a privit actele, apoi anunțul din telefon. Prețul despre care discutase cu Roxana era pentru casa întreagă. Sora mea se pregătea să negocieze singură și să-mi spună după aceea cât urma să primesc. „De ce nu mi-ați spus că mai există un proprietar care nu știe de vizionare?” a întrebat-o. Roxana a încercat să răspundă că sunt prea sentimentală. „Nu despre sentimente v-am întrebat”, i-a spus el. A pus telefonul în buzunar și a amânat discuția până aveam o poziție comună.

După ce a plecat, sora mea s-a întors spre mine. „Ești mulțumită? Ai stricat tot.” I-am cerut să-mi arate exact ce promisese și ce negocieri purtase. Voia să se mute cu partenerul ei într-un alt oraș și găsise deja un apartament. Îmi ascunsese planul fiindcă se temea că nu voi accepta termenul grăbit. „Mi-ai cerut bani pentru gard în timp ce pregăteai să predai curtea altcuiva”, i-am spus. Roxana a privit dosarul și n-a mai încercat să mă grăbească.

Am scos împreună lucrurile din magazie. Două cutii fuseseră puse direct pe podeaua umedă. Într-una era albumul mamei, iar în cealaltă trusa de unelte a tatălui nostru. Am așezat totul înapoi și am hotărât să discutăm separat despre bunuri, preț și ce vrem să facem cu partea fiecăreia. Roxana a retras anunțul. Nu pentru că amintirile mele valorează mai mult decât planurile ei, ci fiindcă nu putea să se poarte ca și cum eu dispărusem din poveste.

Casa a fost pusă din nou la vânzare abia după câteva luni, cu acordul amândurora și cu toate informațiile spuse de la început. La prima vizionare, Roxana m-a chemat lângă ea. „Suntem două surori. Casa este a amândurora”, a spus. N-am uitat ziua în care mi-am găsit camera golită. Dar, când a întins mâna să ia dosarul, de data aceasta mi-a cerut voie. I l-am dat și am rămas lângă ea până s-a terminat discuția.

Poveste fictivă din seria Reels România.