După moartea tatălui, Alina păstrase pantofii lui într-o cutie și nu lăsa pe nimeni să îi atingă. Când fratele a venit să îi ia, l-a oprit în ușă. El lipsise în lunile în care bătrânul avusese nevoie de ajutor. Acum apărea cu o geantă goală și cu o promisiune despre care ea nu știa nimic.
Mihai îi spusese tatălui că se va căsători din nou, după o despărțire care îl făcuse să se închidă în el. Voia o cununie mică și îi promisese că va purta pantofii lui, așa cum îi purtase și la primul serviciu. Alina aflase în acea cameră atât despre nuntă, cât și despre faptul că tatăl știa de luni întregi.
Supărarea ei nu era pentru cutie. În timp ce ea făcea drumuri, cumpărături și programări, fratele păstrase cu tatăl conversațiile ușoare. Bătrânul nu îi povestea cât de greu îi era, iar Mihai alesese să creadă că totul merge bine. Era mai comod să sune seara și să întrebe dacă se mai uită la meci.
Mihai a lăsat geanta jos și nu a încercat să se apere spunând că și el avusese probleme. I-a cerut surorii să îi povestească despre ultimele luni, chiar și lucrurile pe care nu voia să le audă. Alina a început furioasă și a terminat plângând. Pentru prima dată, el a rămas să asculte până la capăt.
Pantofii nu i-a primit în aceeași clipă. Alina a vrut întâi să îl vadă revenind și a doua zi, când nu avea nimic de luat. Mihai a venit și au sortat împreună actele și hainele. Au găsit o fotografie de la prima lui nuntă, cu tatăl lângă el, și au pus-o pe masă fără să mai închidă repede albumul.
La cununie, Alina i-a adus cutia. Pantofii fuseseră curățați și aveau șireturile schimbate. Fratele i-a cerut să stea lângă el, iar ea a acceptat. Nu pentru că iertarea încăpea într-o pereche de pantofi, ci fiindcă în săptămânile de după ceartă începuse, în sfârșit, să împartă cu ea și lucrurile grele.
Poveste fictivă, creată pentru divertisment. Personajele și întâmplările sunt imaginare.