Irina a găsit fotografia într-un album pe care mama nu îl lăsase niciodată la vedere. Două fetițe stăteau pe aceeași pătură, dar numai pe una o recunoștea. Când a întrebat cine era cealaltă, femeia a încercat întâi să schimbe vorba. Irina a pus albumul pe masă și a cerut, pentru prima dată fără ocolișuri, un răspuns.
Mama îi spusese toată viața că fusese singurul copil. Acum vorbea despre o soră mai mare, crescută de tată după despărțirea lor. Fiecare părinte plecase cu un copil, într-o perioadă în care cei doi nu reușeau să stea în aceeași cameră fără ceartă. Ce începuse ca o soluție provizorie devenise o tăcere de peste treizeci de ani.
Irina a vrut să știe de ce nu o căutase măcar mai târziu. Mama nu a dat vina numai pe fostul soț. A recunoscut că se temuse de întrebări, apoi de judecata fetelor și, în cele din urmă, de faptul că nu mai avea nicio scuză. În sertar păstrase o adresă veche și câteva vederi pe care nu avusese curajul să le trimită.
Căutarea nu s-a încheiat în aceeași seară. Irina a pornit de la numele dintr-o vedere și a întrebat rude pe care nu le mai văzuse de ani. Când a reușit să vorbească la telefon cu sora ei, femeia de la celălalt capăt a tăcut mult. Știa că avusese o surioară, dar fusese convinsă că mama nu mai voia să audă de ea.
Prima întâlnire a fost într-o cafenea, fără părinți și fără pretenția că se puteau purta imediat ca niște surori apropiate. Au comparat fotografii și au descoperit lucruri mici: același fel de a încreți nasul, aceeași teamă de apă adâncă. Mai greu a fost să vorbească despre anii în care fiecare crezuse că nu fusese dorită.
Mama a fost invitată abia la următoarea întâlnire. Nu a primit iertare înainte să fie ascultată și nu a cerut-o ca pe un drept. Cele două femei au făcut atunci o fotografie nouă. De data aceasta, fiecare a păstrat o copie, iar albumul nu a mai fost pus în fundul dulapului.
Poveste fictivă, creată pentru divertisment. Personajele și întâmplările sunt imaginare.