„Nu tai nucul! L-a pus tata!” Radu a prins trunchiul cu palma și s-a pus în fața lucrătorului. Trecuse strada fiindcă văzuse poarta larg deschisă și o scară lăsată în curte. Sub nuc mâncaseră în fiecare vară când era copil. Tatăl îl plantase în anul în care se născuse el.
Locuia peste drum, într-o casă nouă, cu geamurile spre curtea bătrânului. Își spunea mereu că poate ajunge în două minute dacă e nevoie de ceva. În ultimele săptămâni îl văzuse pe tată stând mult pe bancă, însă fiecare zi se încheiase cu promisiunea unei vizite amânate până după lucru.
„Tatăl tău m-a chemat! Zice că n-are copii!” Lucrătorul s-a oprit lângă scară. Nu îl cunoștea pe Radu și nu avea vreun motiv să inventeze. Bătrânul îi ceruse o ofertă pentru curte și îi spusese că nu are pe cine să roage să îl ajute. Vorbiseră și despre acoperișul magaziei, pe care nucul îl umbrea aproape complet.
„N-are copii? Eu stau chiar peste drum!” Radu a arătat spre propria poartă, apoi a lăsat brațul jos. În ușa casei apăruse tatăl. Nu părea surprins de ceartă. Îl privea pe fiu de parcă așteptase întrebarea aceea mult înainte să vină omul cu scara.
Bătrânul i-a spus că îi ceruse de câteva ori să privească magazia și să îl ajute să găsească un meseriaș. Radu răspunsese mereu că se ocupă în weekend. Între timp, tatăl începuse să creadă că fiecare nevoie a lui era o încurcătură. Vorbele despre copii fuseseră spuse din supărare, nu pentru că își uitase fiul.
Nucul a rămas în picioare după ce au discutat ce lucrări erau necesare. Radu a găsit un om pentru acoperiș și a început să treacă strada seara, fără să aștepte o cerere. Prima vizită a durat un sfert de oră. Tatăl a adus două scaune sub nuc. Distanța dintre case nu se schimbase; felul în care o folosea fiul, da.
Poveste fictivă, creată pentru divertisment. Personajele și întâmplările sunt imaginare.