„N-am plecat fiindcă nu-mi pasă. Am plecat ca să putem vorbi și după ziua asta.” Fiica hotărâse să o ajute, iar cearta lor pornise tocmai de la refuzul mamei de a accepta sacrificiul ei.
Cele două trecuseră prin intervențiile lor, în timp ce familia încercase să le protejeze de alte certuri. Fata ceruse să-i vorbească ea mamei când se simțea în stare, nu să primească mulțumiri prin rude.
Femeia nu găsea cuvintele. Îi aranjase fiicei gulerul paltonului, așa cum făcea când era copil. „Eu trebuia să am grijă de tine”, a spus în cele din urmă.
Fiica i-a răspuns că grija nu se termină când un copil devine adult și nici nu merge într-o singură direcție. Nu-i cerea să-i rămână datoare; îi cerea să nu mai hotărască singură că e o povară.
Au rugat rudele să le lase câteva minute. Au vorbit despre ceartă, despre frică și despre zilele în care fiecare o așteptase pe cealaltă dincolo de un perete.
La plecare, mama a cerut buchetul de pe scaun. A ales cea mai mică floare și i-a pus-o fetei în buzunar. Restul aveau să stea în salon, până când puteau ieși amândouă.
Poveste de ficțiune. Personajele și întâmplările sunt imaginate.