Ioan și-a coborât geanta lângă picior. „Am venit, Ioane! Dar tu țineai altă femeie de mână…”, îi spusese Livia. El a privit-o câteva clipe fără să răspundă. În jurul lor se auzeau roțile valizelor și ușile trenului. Același peron, alte haine, păr cărunt la amândoi. Numai întrebarea rămăsese tânără.

În toamna de acum treizeci de ani, urmau să plece împreună la București. Ioan găsise de lucru într-un atelier, iar Livia fusese chemată la o probă într-o croitorie. Stabiliseră să se întâlnească lângă ușa sălii de așteptare. El ajunsese primul. Ea venise din sat cu un autobuz întârziat și intrase pe la celălalt capăt al gării.

De acolo îl văzuse sprijinind o femeie tânără. O ținea de mână și îi vorbea aproape de față. Livia se oprise după un stâlp. Cu două zile înainte, o cunoștință o întrebase dacă era sigură că Ioan avea de gând să plece cu ea. Nu ceruse explicații atunci. Pe peron i se păruse că primise răspunsul.

Femeia pe care o ajuta se împiedicase la coborârea din tren. Îi căzuse bagajul pe treaptă și nu se putea sprijini bine pe un picior. Ioan o ținuse până venise un lucrător al gării. După aceea se întorsese la sala de așteptare. Livia nu mai era. O căutase până când trenul lor plecase fără el.

„De ce nu m-ai întrebat?”, a spus acum Ioan. Livia și-a strâns buzele. Se întorsese acasă rușinată, convinsă că fusese înlocuită înainte să înceapă viața lor împreună. Când el venise în sat câteva zile mai târziu, ea refuzase să iasă. Mai târziu plecase la o rudă în alt oraș. Ioan înțelesese refuzul drept o despărțire.

Nu exista o scrisoare care să repare totul și nici un vinovat ascuns după o ușă. Existau doi oameni care, foarte tineri, își lăsaseră frica și mândria să vorbească în locul lor. „Și eu puteam să mai vin o dată”, a recunoscut Ioan. Livia a dat din cap. Nu mai puteau cere socoteală doar celuilalt pentru anii care trecuseră.

Fiecare avusese apoi o familie. Nu și-au vorbit ca și cum viețile acelea ar fi fost o greșeală. Livia avea o fiică, Ioan un băiat. Amândoi își pierduseră între timp partenerii. Se întorceau în oraș pentru treburi obișnuite: ea pentru casa părinților, el pentru o vizită la sora lui. Întâlnirea nu fusese pregătită de nimeni.

Ioan a arătat spre bufetul gării și a întrebat-o dacă avea timp de o cafea. De data aceasta a formulat întrebarea până la capăt și a așteptat răspunsul. Livia s-a uitat la ceas, apoi la el. Trenul ei pleca peste două ore. Avea timp. Și, pentru prima dată după multă vreme, nu se grăbea să fugă dintr-o conversație grea.

La masă au început cu lucruri mici: unde locuiau, ce făceau copiii, pe cine mai cunoșteau în oraș. Când a venit vremea plecării, și-au trecut numerele în telefoane și au verificat să fie corecte. Nu și-au promis încă o viață împreună. Și-au promis doar că, dacă aveau o întrebare, o spuneau. Poveste de ficțiune.