Nea Gicu a prins mânerul valizei înainte să mai intre apa prin fermoarul rupt. „Pune-o la loc! Maică-ta urcă prima. Tu mai aștepți!”, îi spusese lui Cristi. Femeia rămăsese lângă treaptă, cu un bilet împăturit în palmă. Îl cumpărase din pensia ei. Avea același drept să ajungă la capătul cursei ca ceilalți călători.

În dimineața aceea, Cristi venise s-o ia din sat. Îi promisese că putea sta o vreme la el, până treceau reparațiile din casa ei. Doina își strânsese câteva haine, medicamentele și două prosoape. În autogară însă, după un telefon, fiul îi spusese să nu mai urce. Nu voia să se certe acasă din cauza ei.

Doina a scos din buzunar un bilețel pe care era scris numărul fiicei sale, Elena. Nu memorase niciodată bine contactele din telefon. Cristi a întins mâna: „N-o suna. Iar o să facă scandal.” Femeia și-a tras mâna la piept. „Atunci trebuia să vorbești cu ea înainte să mă aduci până aici.”

Șoferul n-a ținut un discurs în fața autogării. I-a așezat femeii valiza în compartiment și a rugat-o să urce la căldură. Apoi i-a întins telefonul lui, fiindcă al ei se închisese. Când Elena a răspuns, Doina i-a spus unde se afla. Atât. Fiica a întrebat dacă era singură, iar după tăcerea mamei a înțeles.

Cristi a început să explice că și el avea probleme, că apartamentul era mic și că nimeni nu știa ce însemna să împaci toată lumea. Nea Gicu l-a lăsat să termine. „Nu te-am întrebat de ce nu poți. Te-am auzit cum ai vorbit cu ea.” Doina privea prin geam și ținea bilețelul între două degete.

Elena locuia la o oră de capătul cursei. I-a cerut șoferului s-o lase pe mamă în autogara unde urma să ajungă oricum și i-a spus că venea s-o ia. Nu era nevoie să mute nimeni traseul și nici să strângă bani pentru un bilet nou. Era nevoie doar ca femeia să nu fie lăsată în ploaie, într-un oraș străin.

Înainte de plecare, Cristi s-a apropiat de geam. „Mamă, hai să vorbim acasă.” Doina l-a privit și l-a întrebat la care casă se referea. Fiul a coborât ochii. Ea nu i-a cerut socoteală pentru anii în care îl ajutase. I-a spus numai că nu voia să mai fie mutată dintr-un loc în altul fără să fie întrebată.

Când autocarul a ajuns, Elena era deja lângă peron, cu o pătură pe braț. A luat valiza, iar mama a coborât încet. Cristi a sunat de două ori în seara aceea. Doina i-a răspuns a doua oară. Aveau să vorbească și despre împăcare, dar mai întâi i-a cerut să înțeleagă exact pentru ce trebuia să-și ceară iertare.

După câteva săptămâni, Nea Gicu a găsit la ghișeu o sacoșă cu două borcane de dulceață și un bilețel. „Am ajuns bine. De data asta vă scriu eu”, spunea Doina. A pus borcanele în geanta de drum și a păstrat hârtia în buzunarul de la piept. Poveste de ficțiune.