Administratoarei îi dispăru zâmbetul. Bătrânul rămăsese drept, cu sacoșa lipită de palton. „Atunci cheamă-l pe patron. Să vadă cine l-a crescut!”, spusese. Câțiva invitați se întorseseră spre intrare, iar femeia începu să explice în șoaptă că restaurantul găzduia o petrecere privată.
Din sală ieși Andrei, proprietarul. Când îl văzu pe bătrân, se opri înainte să ajungă la ușă. „Tată? De ce n-ai sunat?” Bărbatul își mută sacoșa în cealaltă mână. „Te-am sunat. De trei ori. Am văzut pe internet că deschizi locul și m-am gândit să vin.”
Gheorghe nu îi era tată după nume, ci după anii în care îl crescuse. Îl luase în casa lui când sora sa murise, iar Andrei avea opt ani. Muncise într-o cantină, făcuse ture în plus și îl învățase să gătească la un aragaz cu două ochiuri. În seara aceea venise cu autobuzul, fără să știe că avea nevoie de invitație.
„Nu mi-ai spus cine este”, îi șopti administratoarea patronului. Andrei nu răspunse. În ziua inaugurării îi ceruse să nu lase pe nimeni să intre fără să fie pe listă. Numele lui Gheorghe nu era acolo. Își spusese că îi va arăta restaurantul altădată, într-o zi mai liniștită, fără invitații la care ținea să facă impresie.
Bătrânul desfăcu sacoșa. Scoase o caserolă cu plăcintă și un ștergar curat, împăturit în jurul unei linguri de lemn. Lingura avea coada înnegrită de aragaz. Era aceeași cu care Andrei amestecase prima lui mâncare, cocoțat pe un scaun, în bucătăria mică a unchiului.
„M-am gândit să ai ceva de acasă în bucătăria asta mare”, spuse Gheorghe. „Plăcinta e pentru oamenii care lucrează cu tine. Poate n-au apucat să mănânce.” Andrei privi caserola, apoi sacoșa pentru care omul fusese umilit. Din sală îl strigă cineva să vină pentru fotografii. Nu se întoarse.
„Eu am greșit lista”, spuse el, suficient de tare ca să audă și cei din apropiere. Administratoarea începu să-și ceară scuze. Andrei o opri doar ca să-i spună să i le ceară tatălui său. Gheorghe o ascultă, apoi întrebă unde putea lăsa plăcinta, ca să nu încurce trecerea.
Patronul îl conduse prin sală, cu sacoșa în propria mână. Când ajunseră lângă masa principală, Gheorghe nu se așeză imediat. „Andrei, dacă îți era rușine, puteai să-mi spui. Nu trebuia să aflu de la doamna de la ușă.” Tânărul trase scaunul și rămase lângă el. Nu găsi o explicație care să sune mai bine decât adevărul.
Gheorghe rămase puțin, cât să-l vadă primindu-și invitații. La plecare, Andrei îl întrebă dacă putea veni dimineață la micul dejun. Bătrânul își încheie paltonul. „Poți. Dar vii tu la mine.” A doua zi, la șapte, Andrei bătea la ușa bucătăriei în care învățase să țină lingura. De data aceea nu avea o listă de invitați.