Irina a rămas în prag, cu mâna pe clanță. Tatăl ei ținea plicurile legate cu sfoară, de parcă se temea că vântul avea să-i împrăștie ultimul lucru cu care venise. „Atunci întreab-o pe maică-ta cine ți-a ascuns scrisorile!”, spusese. În spatele Irinei, televizorul se opri brusc.

Primul plic era adresat ei, cu numele de dinaintea căsătoriei. Fusese trimis în anul în care împlinise șaptesprezece ani. Pe el era o ștampilă de retur. Mai multe plicuri aveau aceeași mențiune: destinatar mutat. Irina locuise în casa aceea până la douăzeci și patru de ani.

„Astea s-au întors la mine”, spuse tatăl. „De celelalte am aflat săptămâna trecută, de la mătușă-ta.” Irina îl lăsă afară și intră în bucătărie. Mama ei stătea în picioare, lângă masă. „Iar a venit să te întoarcă împotriva mea?”, întrebă, înainte ca fiica să spună ceva.

Irina puse plicurile lângă cana ei. Mama privi sfoara, apoi dulapul înalt din hol. Gestul dură o clipă, dar fu suficient. „Ce ai acolo?”, întrebă Irina. Femeia se repezi după ea, spunând că erau lucruri vechi și că nu avea rost să răscolească.

Într-o cutie de pantofi, sub acte și fotografii, Irina găsi alte scrisori. Unele erau deschise, altele încă lipite. Una începea cu urări pentru examen. Alta vorbea despre un loc liber în tren și despre o întâlnire la gară care nu avusese loc niciodată. Irina recunoscu data: în ziua aceea, mama îi spusese că tatăl alesese să nu vină.

„Voiai să mă lași și tu?”, izbucni mama. După divorț, se temuse că fata avea să plece la el. Îi ascunsese primele scrisori, apoi îi spusese că nu mai primise nimic. Cu fiecare an, adevărul devenise mai greu de mărturisit. Irina închise cutia ca să nu mai vadă plicurile o vreme.

Își chemă tatăl în casă, dar nu îl îmbrățișă. „Și tu de ce ai renunțat?”, îl întrebă. El se așeză abia când îl pofti. Povesti despre drumuri, despre uși închise și despre un mesaj în care i se spusese că fata nu voia să-l mai vadă. Apoi tăcu. „Trebuia să încerc mai mult. Nu mă scuz cu scrisorile astea.”

Irina îi rugă pe amândoi să nu mai vorbească în locul ei. Nu putea reface douăzeci de ani într-o după-amiază și nu voia alte explicații strigate de la un capăt al mesei la celălalt. Își luă cutia, geanta și cheile. Tatăl se ridică să plece, convins că acolo se termina întâlnirea.

La poartă, Irina îl ajunse din urmă. „Mâine, la zece. La cafeneaua de lângă gară. Vreau să-mi povestești tu ce s-a întâmplat.” El dădu din cap, fără să se apropie. În seara aceea, Irina deschise prima scrisoare singură. Pentru prima dată, nimeni nu i-a spus ce trebuia să scrie în ea.