„Întreabă-l pe tac-tu cine trebuia să fie în locul meu!” Bogdan a privit fotografia de pe birou, apoi dosarul rămas între ei. Bărbatul din fața lui nu ridicase vocea. Tocmai asta îl făcea să pară mai greu de trimis afară. „Îl cunoști pe tata?” Petre a încuviințat. „Am lucrat pentru el. Pe vremea când tu erai încă la facultate.”
Petre avea cincizeci și doi de ani și venise pentru postul de mecanic. Își adusese certificatele, recomandarea de la ultimul atelier și actele cerute. Nu ascunsese anii petrecuți în închisoare. Sperase doar să ajungă să vorbească și despre ce știa să repare. Bogdan se oprise însă la trecutul lui și împinsese dosarul înapoi înainte să deschidă ultima pagină.
Firma pentru care lucrase odinioară Petre avea alt nume. Era condusă de Victor, tatăl lui Bogdan. Petre semnase, la cererea acestuia, documente pentru transporturi care nu avuseseră loc. Când frauda ieșise la iveală, Victor îl convinsese să susțină că lucrase singur, promițând că îi va ajuta familia. Petre răspunsese pentru semnăturile lui, iar sprijinul promis nu venise niciodată.
„Am semnat. Aia a fost greșeala mea”, a spus Petre. „Dar nu eu am hotărât tot ce scria acolo. Tatăl tău știe.” Bogdan l-a întrebat de ce venise tocmai la ei. Bărbatul i-a arătat anunțul de angajare, împăturit în dosar. Nu știa cine era familia din spatele firmei. Recunoscuse fotografia abia când se așezase pe scaun.
Bogdan și-a sunat tatăl. A început prin a-i spune numele candidatului. Victor a tăcut câteva secunde, apoi a întrebat dacă Petre mai era acolo. Bogdan a pornit difuzorul, cu acordul amândurora. Au urmat încercări de a muta discuția pe altă zi și de a vorbi despre cât timp trecuse. Petre a cerut doar să spună dacă promisiunea făcută familiei lui fusese adevărată.
Victor a recunoscut că el ceruse semnarea actelor și că îi promisese ajutor dacă îl ținea departe de scandal. A început apoi să spună că fiecare făcuse greșeli. „Atunci de ce numai greșelile mele sunt în dosarul de pe masa fiului tău?”, l-a întrebat Petre. Nimeni n-a răspuns imediat. Bogdan s-a uitat la certificatele pe care nici nu le citise. Interviul pe care crezuse că îl încheiase abia începea.
Petre nu i-a cerut un post în schimbul tăcerii. A spus că, dacă nu avea nevoie de mecanic, pleca. Bogdan l-a rugat să mai rămână și l-a întrebat despre ultima reparație făcută la un motor. Discuția a durat aproape o oră. La sfârșit au stabilit o probă practică, în aceleași condiții în care erau evaluați ceilalți candidați.
Angajarea n-a șters condamnarea și nici anii pierduți. Petre a primit postul după ce a trecut proba, iar cu Victor n-a acceptat o împăcare grăbită. Bogdan a avut separat de lămurit ce îi povestise tatăl despre vechea firmă. Nu mai putea folosi fotografia de pe birou ca dovadă că știa tot despre omul din ea.
În prima dimineață de lucru, Petre și-a pus salopeta într-un vestiar și a așezat telefonul pe bancă. Avea un mesaj de la fiica lui: „La cât termini? Vin să te iau.” I-a trimis ora, apoi a rămas câteva secunde uitându-se la ecran. Din atelier îl strigase deja cineva pe nume. S-a ridicat și a intrat.