„Nu rupe perdeaua! Mama a cusut-o!” Daria a tras pânza peste masă, spre ea. Sora ei începuse să strângă lucrurile după înmormântare, iar fiecare mișcare îi părea prea grăbită. Plecase din casa aceea la nouăsprezece ani și acum apăra obiectele de parcă ar fi putut recupera timpul rămas între ele.
Nu vorbise cu mama în ultimele luni. La plecare ceruse bani pentru o cameră în oraș, iar femeia îi spusese că nu are. Daria auzise în răspuns și altceva: că ar fi trebuit să rămână, că visul ei era o cheltuială și că sora mai mare avea întotdeauna întâietate.
„Uită-te aici! Cosea bani în tiv pentru tine!” Sora a scos câteva bancnote pliate. Nu era o avere și nici o moștenire ascunsă. În fiecare bucată de pânză desfăcută mai apărea câte o sumă mică, strânsă în timp. Daria a rămas cu mâna pe marginea mesei.
„Pentru mine? Atunci de ce m-a lăsat să plec?” Sora nu i-a răspuns cu îndemnul de a o ierta. A scos dintr-un sertar un carnețel subțire, cu luni, sume și numele Dariei. Pe ultima pagină era trecută o dată pe care ea o recunoștea prea bine.
Mama începuse să strângă după plecarea ei. Aflase că fiica muncea noaptea și voia să-i ofere avansul pentru o locuință. Nu găsise cuvintele cu care să repare răspunsul de atunci, iar Daria închisese fiecare conversație înainte să ajungă la bani. Ultima dată din carnețel era ziua în care fata spusese că nu mai are nevoie de nimic de la ea.
Daria nu a pretins că niște bancnote ștergeau anii de tăcere. Le-a pus într-un plic și a păstrat perdeaua, cu tivul desfăcut. Banii au ajutat-o să termine o cameră, însă carnețelul a rămas pe noptieră. Când sora ei a sunat după câteva zile, n-a mai grăbit discuția. A întrebat-o ce mai avea de spus și a ascultat până la capăt.
Poveste fictivă, creată pentru divertisment. Personajele și întâmplările sunt imaginare.