Petre își netezise cămașa de două ori înainte să ia cravata. Andrei îl sunase dimineață să se asigure că venea. Îl crescuse de la cinci ani, pe vremea când fusese căsătorit cu mama băiatului. Despărțirea lor nu rupsese legătura dintre cei doi, deși multe dintre lucrurile practice se schimbaseră între timp.
Nina, soția cu care locuia acum, știa povestea, dar în ziua nunții o rostea ca pe o obiecție. Se simțea ținută la marginea unei familii care avusese ani întregi înaintea ei. În loc să spună asta, îi ceruse lui Petre să rămână acasă și folosise cuvintele care știa că aveau să-l doară cel mai tare.
Bărbatul i-a răspuns fără să ridice vocea. Își amintea nopțile de veghe, temele și prima bicicletă, nu ca pe niște sume de trecut într-un carnet, ci ca pe viața lor împreună. Nu voia să dovedească faptul că făcuse mai mult decât altcineva. Voia să ajungă la o nuntă la care fusese invitat pentru că era dorit acolo.
A luat geaca și i-a spus Ninei că invitația era pentru amândoi. Dacă avea să vină, o aștepta câteva minute; dacă nu, aveau să vorbească seara despre ce o supărase. Ea a lăsat geaca din mână și s-a dus să-și ia poșeta. Drumul până la restaurant nu a șters ce spusese, dar le-a dat timp să vorbească fără să se rănească din nou.
Andrei îi aștepta la intrare, cu nodul cravatei strâmb. I-a făcut lui Petre același semn pe care îl făcea copil fiind, când avea nevoie de ajutor și nu voia să întrebe în fața tuturor. Bărbatul i-a îndreptat nodul. Mirele l-a prezentat apoi unui prieten simplu, fără explicații lungi: tatăl meu.
La masă, Nina s-a așezat lângă Petre și i-a cerut iertare în șoaptă. Nu au transformat nunta într-o discuție despre ei. Au rămas să se bucure de ziua unui om pentru care prezența lui Petre conta. Povestea și personajele sunt fictive.