Camionul s-a oprit la poarta fermei, iar nea Ilie a tras zăvorul înainte să coboare șoferul. În ultima vreme veniseră destui oameni care îi explicaseră că ar face bine să vândă. Când și-a văzut fiul lângă cabină, a crezut că venise tot pentru asta. Nu se pregătise să audă că băiatul voia să rămână.
Cu un an înainte, la o masă de familie, Andrei spusese că îi era rușine să apară mereu cu noroi pe pantofi. Tatăl înțelesese că îi era rușine cu el și cu munca de acasă. Din seara aceea vorbiseră aproape numai despre vreme și despre facturi. Fiecare așteptase ca celălalt să întrebe ce voise de fapt să spună.
În camion nu erau oameni veniți să ia utilajele. Erau sculele și lucrurile fiului, adunate după ce își închisese chiria din oraș. Andrei i-a arătat cheia casei, pe care o purtase tot timpul cu el. Își luase liber câteva săptămâni ca să vadă dacă mai puteau lucra împreună, înainte să ia o hotărâre mai mare.
Ilie l-a întrebat direct dacă îi mai era rușine. Băiatul a spus că îi fusese rușine atunci de felul în care își trata soția: venea obosit și își vărsa nervii pe ea. Nu despre fermă vorbise, dar văzuse cât îl rănise pe tată și alesese, din lașitate, să nu revină asupra discuției.
Poarta s-a deschis, însă împăcarea nu s-a făcut printr-o îmbrățișare ca în filme. Ilie i-a arătat întâi unde curgea acoperișul și ce trebuia terminat până seara. Andrei a zâmbit: aceea era felul tatălui de a spune că îl primește. După o oră, bătrânul a adus două căni cu ceai, deși de obicei nu oprea lucrul.
La sfârșitul săptămânii nu semnaseră niciun plan despre viitorul fermei. Puseseră însă o a doua haină în cuier și un al doilea scaun lângă sobă. Pentru Ilie, dovada că băiatul revenise nu era camionul. Era cheia pe care Andrei o lăsase seara pe masă, fiindcă nu mai avea unde să plece.
Poveste fictivă, creată pentru divertisment. Personajele și întâmplările sunt imaginare.