Diana își pusese telefonul pe silențios înainte să ajungă la cafenea și nu se mai uitase în geantă. Mama știa unde avea întâlnirea. Când vecinul s-a oprit lângă masă, cu geaca plină de urme cenușii și miros de fum, femeia a crezut că urma să-i ceară ceva. L-a trimis mai departe înainte să afle cine era.
Bărbatul se numea Marin și locuia la câteva porți de casa mamei. În dimineața aceea observase fumul și o ajutase să iasă, apoi rămăsese lângă ea până veniseră cei chemați să intervină. Femeia era în siguranță și avea să fie verificată de echipajul ajuns acolo. Îl rugase să o găsească pe Diana, care nu răspundea la apeluri.
După replica lui, Diana a scos telefonul. Avea mai multe apeluri și un mesaj pe care nu îl deschisese. Marin i-a spus unde era mama și a lăsat-o să vorbească direct cu ea. Femeia nu a aflat detaliile despre casă de la oameni strânși la o terasă, ci de la persoanele care erau acolo și puteau explica ce se întâmplase.
Diana i-a cerut iertare vecinului înainte să plece. Nu a încercat să ascundă ce spusese și nici să transforme graba într-o explicație pentru felul în care îl tratase. El i-a răspuns că avea timp să vorbească despre asta după ce își vedea mama. I-a arătat drumul și a plecat separat, fără să aștepte mulțumiri în fața altor oameni.
În zilele următoare, Diana s-a ocupat de lucrurile de care mama avea nevoie și a cerut ajutor când nu s-a descurcat. La Marin a dus înapoi o haină împrumutată și o invitație la masă. Nu a pus fotografia lui pe internet ca să-și arate recunoștința. L-a întrebat întâi dacă voia să vină și ce oră îi era potrivită.
La masa aceea, Diana l-a lăsat să-și termine povestea. Mirosul de fum dispăruse din haine, dar ea nu a uitat cât de repede judecase un om după ele. Marin rămânea vecinul mamei, cu viața și grijile lui, nu un personaj chemat să-i îndrepte ei imaginea. Povestea și personajele sunt fictive.