Biletul era pentru o plecare la mare, împreună cu o prietenă din tinerețe. Mama, Lidia, o pomenise de câteva ori în ultimele săptămâni. Spusese și că își dorește să plece după pensionare, însă ceilalți trataseseră planul ca pe o discuție care poate fi amânată după următoarea treabă de familie.
Fiica ei, Oana, își organizase întâlnirea cu prietenii presupunând că mama gătește. Nu o întrebase dacă poate și nici dacă vrea. Când aflase că femeia chiar cumpărase biletul, se supărase ca și cum o promisiune făcută de la sine ar fi fost încălcată în ultimul moment.
Lidia a rămas lângă valiză și i-a spus că o iubește. Îi plăcea să-i primească pe toți, dar ajunsese să nu mai aibă o zi a ei. După moartea soțului umpluse timpul cu lucrurile celorlalți, până când fiecare cerere părea mai importantă decât o dorință pe care încerca să o spună pentru sine.
Oana s-a așezat. A înțeles că mama nu își făcuse bagajul ca să îi pedepsească și nici nu aștepta să fie rugată să rămână. Avea o prietenă care o aștepta la gară, un drum pregătit și o bucurie pe care nu voia să o schimbe din nou pe o listă de cumpărături.
Au hotărât repede ce rămâne de făcut în casă. Oana a schimbat meniul, a comandat o parte din mâncare și le-a spus musafirilor că vor ajuta cu toții la masă. A dus apoi valiza până la mașină și și-a îmbrățișat mama fără să mai adauge încă o rugăminte la despărțire.
A doua zi, Lidia a trimis o fotografie cu marea. Oana i-a răspuns că totul fusese bine și că își doresc să audă poveștile ei când se întoarce. Șorțul rămăsese pe scaun. De data aceasta, nimeni nu îl mai pregătise ca pe o obligație pentru prima dimineață de acasă.
Poveste fictivă, creată pentru divertisment. Personajele și întâmplările sunt imaginare.