Mama i-a spus că tatăl plecase atunci când Mihai avea trei ani. Nu murise. Își făcuse altă viață și nu mai revenise, iar ea îi înlocuise absența cu o explicație pe care o crezuse mai ușor de dus pentru un copil. Cu fiecare an, adevărul devenise mai greu de spus.
Invitația nu venise de la el, ci de la femeia cu care urma să se însoare. Aceasta aflase despre Mihai după ce găsise niște scrisori și refuzase să înceapă o căsnicie cu o familie ascunsă. Îi scrisese mamei direct, fără să îi ceară să îl ierte pe fostul soț.
Mihai a întrebat dacă tatăl știa că ele existau în continuare. Mama a deschis geanta și i-a arătat copii după plicuri vechi. Scrisese ani la rând. Unele răspunsuri fuseseră scurte, altele nu veniseră deloc. Alegerea de a tăcea în fața fiului îi aparținuse însă ei, iar acum a recunoscut-o.
Bărbatul a pus biletul pe bancă. Nu voia să apară la o nuntă pentru o scenă și nici să îl numească tată pe un străin fiindcă primise o invitație. Voia o discuție înainte. Mama i-a dat numărul de telefon și s-a retras câțiva pași.
Conversația a început cu o întrebare simplă: de ce nu venise niciodată să îl caute? De partea cealaltă, omul a încercat să vorbească despre vremuri și despre greșeli. Mihai i-a cerut un răspuns despre el, copilul care îl așteptase fără să știe că îl așteaptă.
În ziua aceea, mama nu a mai urcat în tren. Au mers acasă împreună, fără să se împace printr-o singură îmbrățișare. Mihai a păstrat invitația. Nu ca pe începutul unei nunți, ci ca pe hârtia de la care familia lui trebuia să înceapă să spună adevărul.
Poveste fictivă, creată pentru divertisment. Personajele și întâmplările sunt imaginare.