Ileana fusese admisă la o școală din oraș, dar se întorsese când mama lor se îmbolnăvise. Fratele era mai mic și nu avusese cu cine rămâne. Ea spusese tuturor că nu îi plăcuse școala. Era o explicație mai simplă decât să vorbească despre bani și despre alegerea pe care nu simțise că o avusese.
Mama păstrase scrisoarea de admitere și notase pe plic că livada trebuia să rămână, cândva, a fetei. Nu lăsase însă actele în ordine, iar după moartea ei pământul ajunsese pe numele fratelui. Ani la rând, el amânase discuția, de teamă că propriii copii vor crede că îi nedreptățește.
În mapa de pe bancă nu era o vânzare pregătită. Erau documentele pe care voia să le verifice împreună cu sora lui și cu un specialist, înainte să decidă cum fac lucrurile corect. Își chemase și copiii la discuție. Nu voia să transforme o tăcere veche într-o ceartă nouă.
Ileana i-a spus că nu i se datora un teren pentru că avusese grijă de mama. Îi datora însă adevărul despre motivul pentru care se supărase de fiecare dată când ea pomenea livada. Fratele a recunoscut că se simțise rușinat: el plecase la studii, iar ea rămăsese, fără să îi ceară vreodată ceva.
Nu au semnat nimic în ziua aceea. Au stat pe bancă și au discutat cu copiii, care știau povestea întoarcerii la țară într-o versiune mult mai comodă. Pentru prima dată, cineva a întrebat-o pe Ileana ce își dorise ea atunci și ce și-ar dori acum.
Când s-a lăsat seara, mapa a rămas închisă lângă coșurile cu mere. Ileana a luat scrisoarea de admitere, nu actele livezii. Pământul avea să fie lămurit prin pașii potriviți. Drumul ei de atunci nu mai avea însă să fie povestit ca și cum nu și-ar fi dorit niciodată să plece.
Poveste fictivă, creată pentru divertisment. Personajele și întâmplările sunt imaginare.