Fiul Rodicăi era bine și nu ceruse nimănui să-i contacteze mama. Fusese sunat de un necunoscut care pretindea că vorbește despre o problemă a ei. Încercase apoi s-o găsească, dar telefonul îi rămăsese ocupat.
Rodica a închis apelul abia după ce l-a auzit direct. A lăsat cele două bucăți de card pe masă și a început să povestească, în ordine, ce spusese. Irina a ascultat-o fără s-o certe. Panica mamei nu fusese încăpățânare; fusese frica pentru unul dintre copiii ei.
Au mers împreună la agenție, unde au cerut verificarea situației și blocarea cardului. Discuția cu un angajat cunoscut le-a lămurit ce se întâmplase și ce mai aveau de făcut. Foarfeca nu rezolvase singură problema, iar Irina a înțeles cât de mult o speriase și ea pe mamă.
Numele fiului nu fusese vreun secret aflat din interiorul familiei. Apărea în felicitări și comentarii publice, alături de alte detalii pe care Rodica nu le socotise importante. Străinul le legase într-o poveste suficient de apăsătoare încât s-o țină la telefon.
Seara a venit și fiul acasă. Nu i-a spus mamei că ar fi trebuit să știe mai bine și nu a făcut din întâmplare o glumă. Au stat toți trei la masa din bucătărie, iar Rodica a povestit din nou momentul în care crezuse că lui i se întâmplase ceva.
Irina și-a cerut iertare pentru gestul brusc. Mama i-a pus în față o cană de ceai și a păstrat lângă ea telefonul pe care tocmai vorbise cu fiul. Banii nu fuseseră trimiși, dar liniștea se întorsese mai greu. În seara aceea, nimeni nu a mai grăbit-o să termine ce avea de spus.
Poveste de ficțiune. Personajele și întâmplările sunt imaginate.