Biletul era semnat de Sandu, fostul coleg de muncă al fiului. El ajutase la mutarea mașinii în depozitul firmei după accident și-i spusese atunci Elenei că va avea grijă de lucrurile rămase. Apoi firma se închisese, iar garajul fusese lăsat în custodia altcuiva.
Când începuseră să golească depozitul, Sandu recunoscuse mașina sub o prelată. Nu fusese casată. Stătuse ani întregi într-un colț, trecută dintr-un inventar în altul, împreună cu obiectele pe care nimeni nu se grăbise să le dea înapoi.
Sandu a venit la service după ce l-a sunat Adi. În fața Elenei a lăsat capul în jos. „Trebuia să te caut mai repede. Mi-a fost rușine că n-am făcut ce-am promis.” Ea n-a strigat. L-a rugat să-i spună tot, de data asta fără să sară peste lucrurile grele.
Telefonul nu ascundea un mesaj nou și nici nu schimba vestea pierderii. În el rămăseseră însă fotografii și o înregistrare veche, făcută în mașină: fiul încerca să-i explice mamei pe unde să ajungă la o adresă, râzând de propriile indicații.
Elena l-a ascultat o singură dată în service. Apoi i-a cerut mecanicului să păstreze în siguranță tot ce găsise și să-i pregătească mașina pentru drumul până acasă. Nu știa încă dacă o va conduce vreodată.
În seara aceea a pus telefonul lângă fotografia fiului, fără să-l pornească din nou. Pentru prima dată după mulți ani, cineva nu-i adusese doar o explicație despre ce se pierduse. Îi adusese înapoi și ceva ce putuse fi păstrat.
Poveste de ficțiune. Personajele și întâmplările sunt imaginate.