Doina lucra de mulți ani în clădire și cunoștea programul aproape tuturor. În dimineața aceea venise la ușa sălii fiindcă fiul ei îi ceruse să îl aștepte câteva minute înainte de întâlnire. El preluase de curând conducerea echipei. Ea își terminase treaba și nu dorea să intre în ședință.
Angajata care a oprit-o nu o cunoștea bine. Ar fi putut să întrebe pe cine căuta și să explice că sala urma să fie ocupată. În schimb, a folosit halatul ca pe o explicație suficientă pentru a vorbi de sus. Doina a răspuns fără să ridice vocea și fără să-i ceară să îi facă loc pentru că era mama cuiva.
Legătura de familie a schimbat repede expresia celeilalte femei, dar tocmai asta a făcut conversația mai incomodă. Respectul nu ar fi trebuit să apară abia după aflarea unui nume. Doina i-a spus că ar fi trebuit să primească aceeași întrebare și același ton și dacă nu o aștepta nimeni important.
Fiul a ajuns pe hol înainte ca discuția să se prelungească. Nu a chemat colegii să asiste și nu a amenințat pe loc cu sancțiuni. A ascultat ce se întâmplase și a cerut ca problema să fie discutată corespunzător, cu cei implicați, fără să folosească relația lor de familie pentru un spectacol de autoritate.
Doina lucra acolo dinainte de venirea lui și nu îi ceruse un tratament special. Voia doar să îi ureze succes în prima întâlnire importantă. Au vorbit câteva minute, iar el a plecat apoi în sală. Ea și-a strâns mănușile și și-a văzut de zi, fără să ceară să fie prezentată tuturor.
Mai târziu, angajata a venit să își ceară scuze, de data aceasta pentru felul în care vorbise, nu pentru faptul că greșise persoana. Doina a primit scuzele. Nu și-a schimbat halatul, iar întâlnirile lor de pe hol au început să sune altfel. Povestea și personajele sunt fictive.