Dumitru își pregătise locul pentru meci încă de dimineață. Când a venit în sufragerie, televizorul nu mai era pe masa joasă. Soția mutase câteva lucruri cât făcea ordine, iar el a ieșit pe prag cu telecomanda în mână și cu o întrebare care suna deja ca o acuzație.
Aparatul era în camera alăturată și urma să fie pus înapoi. Maria nu îl aruncase și nici nu îl vânduse. În curte se pregătea însă un joc în familie, iar cei mici îl întrebaseră de câteva ori dacă venea să îi vadă. Ea îi pusese un scaun fără să îi ascundă intenționat televizorul.
Bunicul își amintea promisiunea, dar o lăsase în urma programului de la televizor. Când a auzit cine juca, a privit scaunul și a înțeles de ce se tot deschidea ușa în ultima oră. Nu era chemat să țină un discurs sau să renunțe la toate plăcerile lui, ci să fie prezent la un lucru mic pe care îl promisese.
A pus telecomanda în casă și s-a așezat lângă Maria. La început a comentat fiecare pas ca și cum ar fi fost o finală importantă. Soția l-a rugat să lase loc și greșelilor, iar el și-a schimbat repede rolul din antrenor neinvitat în spectator foarte implicat.
Partida a durat mai puțin decât cea de la televizor și s-a oprit de câteva ori pentru discuții despre scor. Dumitru a râs, a adus apă și a aflat că nu trebuia să știe tot regulamentul ca să le arate că îi vede. Maria a păstrat scaunele afară și după ce s-a terminat.
Seara, televizorul era din nou la loc. Bunicul a urmărit o parte din meci, dar de data aceasta a avut și el o întâmplare de povestit înainte de rezultat. Telecomanda nu mai fusese cel mai important obiect al după-amiezii. Povestea, familia și întâmplările sunt fictive.