Dorin a strâns bucățile de hârtie și i-a cerut mamei să-i spună exact când dăduse banii. Apoi și-a cerut scuze că țipase și că îi rupsese bonul. Viorica nu avusese de unde să știe ce recunoscuse el pe foaie.
Documentul provenea de la o comandă făcută cu doi ani înainte. Vecina îl păstrase și îi adăugase de mână suma primită de la Viorica. O asigurase că transportul era rezervat și că nu trebuia să sune pe nimeni, fiindcă ea se ocupa de toate.
La telefon, omul care vindea lemnele a confirmat că nu primise nicio comandă pentru adresă. Avea loc pentru un transport abia săptămâna următoare și nu știa nimic despre banii dați vecinei. Dorin a pus telefonul pe masă, ca mama lui să audă întreaga discuție.
Când au mers împreună peste drum, vecina a recunoscut că folosise banii pentru o urgență personală. Crezuse că îi pune la loc înainte să vină frigul și amânase spunând că mașina era stricată. Viorica a ascultat-o fără să-i mai accepte încă o promisiune.
Au stabilit în scris ce sumă trebuia restituită, iar o parte a fost adusă chiar în acea seară. Dorin a plătit o comandă reală, făcută împreună cu mama lui. I-a arătat persoana cu care vorbise și data la care urma să vină mașina.
Când lemnele au intrat pe poartă, Viorica a ieșit să le numere și să le așeze lângă șopron. Dorin n-a râs de ea și n-a spus că o avertizase. Au muncit împreună până s-a întunecat. Bonul nou a rămas în sertarul din bucătărie, întreg.
Poveste de ficțiune. Personajele și întâmplările sunt imaginate.