Mara o rugase pe mama ei să treacă pe la birou cu actele pe care le uitase acasă. Doina terminase tura la clădirea de peste drum și venise fără să se mai schimbe. Când a văzut-o, fiica a ieșit repede și a dus-o câțiva pași mai departe de recepție.
La început, Doina crezuse că fata voia s-o îmbrățișeze departe de agitație. Apoi a auzit rugămintea despre halat și ședință. Nu a ridicat vocea. Și-a întins cu palma buzunarul albastru și i-a amintit de anii în care pleca la curățenie înainte de răsărit, ca Mara să poată rămâne la facultate.
Ușa sălii era întredeschisă. Un coleg a ieșit să ia dosarele și i-a mulțumit Doinei pentru drum. Nu a părut deranjat de halat. Mara, care pregătise în minte zeci de explicații, nu mai avea nicio replică. Doar ea făcuse din hainele mamei un lucru de ascuns.
Doina i-a dat actele și a spus că trebuia să plece. Fiica i-a luat mănușile din mână ca să-i țină geanta, apoi a rugat-o să mai rămână un minut. Au intrat la recepție, unde Mara i-a prezentat-o colegei fără ocoluri: mama ei, omul care muncise pentru ca ea să poată studia.
Scuzele nu au venit ca un discurs în fața biroului. Mara a ieșit cu ea până în stradă și i-a spus exact pentru ce îi părea rău. Doina nu i-a cerut să renunțe la ambiție sau la hainele frumoase. I-a cerut doar să nu se poarte ca și cum lucrurile acelea apăruseră singure.
La următoarea vizită, Mara a așteptat-o la recepție. Pe scaun era loc și pentru geantă, și pentru halat, dacă mama voia să-l scoată. De data asta însă nimeni nu i-a spus că trebuia. Întâmplarea și personajele sunt fictive.