Ilie intrase în casa parohială să ducă înapoi o scară împrumutată. Inelul de pe masă l-a făcut să lase scara în prag. Cunoștea mica adâncitură de pe margine: verigheta Anei se lovise de o piatră în vara în care își ridicaseră casa. A întrebat tare, înainte să apuce să se gândească la altă explicație.
Preotul i-a spus că Ana venise în urmă cu două zile. Nu ceruse un împrumut și nici nu voise să se scrie numele lor pe vreo listă. Îl rugase să găsească pe cineva care cumpără aur. Aveau nevoie de lemne, iar banii primiți de Ilie pentru ultima lucrare întârziau. Ea îi spusese soțului că inelul stă la un meșter.
Verigheta nu fusese vândută. Preotul îi ceruse Anei să-i lase o zi ca să întrebe și apoi încă una. Nu voise să ia în grabă un obiect la care femeia ținea atât de mult. Când Ilie a cerut inelul, i l-a pus în palmă fără să-i țină vreo predică. I-a spus doar să vorbească întâi cu ea.
Acasă, Ilie a găsit-o pe Ana adunând câteva surcele lângă sobă. A pus verigheta pe masă și, pentru prima dată după multe săptămâni, nu a început cu o întrebare răstită. A întrebat-o de când număra lemnele în fiecare seară. Femeia s-a așezat și i-a arătat caietul cu cheltuieli pe care îl ținuse în sertar.
Au sunat împreună omul care îi datora bani și au cerut o dată clară de plată. Până atunci, au luat o cantitate mică de lemne de la vecinul care îi ajutase și altădată. Ana nu mai trebuia să spună că nu îi era frig, iar Ilie nu mai putea să confunde tăcerea ei cu lipsa grijilor.
Seara, el i-a pus verigheta la loc pe deget. Nu rezolvaseră toate datoriile și nu li se schimbase viața într-o zi. Dar soba ardea, caietul rămăsese deschis între ei și niciunul nu mai trebuia să joace rolul omului care se descurcă singur. Personajele și întâmplarea sunt fictive.