Doina a luat cutia din mâna fiicei și a desfăcut panglica. Înăuntru era un mic dispozitiv de stocare și un bilețel cu o rugăminte simplă: să-l asculte în ziua în care împlinea șaizeci de ani, chiar dacă el nu mai putea sta lângă ea.
Cofetarul îl cunoscuse pe soțul ei de mulți ani. Cu câteva luni înainte să moară, bărbatul plătise tortul și îi lăsase cadoul. Îl rugase să păstreze data, fără să sune familia și fără să schimbe numele de pe comandă. Se temuse că, dacă le cerea rudelor, cadoul avea să fie amânat din dorința de a o proteja.
Mara a deschis înregistrarea pe calculator. Vocea tatălui nu era puternică, dar era a lui. Nu vorbea despre boală și nu le lăsa instrucțiuni. Îi amintea Doinei de tortul ars de la prima aniversare petrecută împreună și de felul în care mâncaseră doar crema, râzând.
La final îi spunea că voia să-i facă o bucurie, nu s-o țină legată de o zi tristă. O ruga să taie tortul, să-i cheme pe cei dragi și să nu se simtă vinovată dacă avea să râdă. Doina a ascultat înregistrarea de două ori, fără să poată spune nimic.
Când a intrat primul nepot pe ușă, ea și-a șters obrajii și i-a cerut Marei farfuriile pe care încercase să le strângă. Au așezat cutia lângă fotografia de familie. Tortul desfăcut nu mai arăta perfect, dar nimeni nu s-a plâns de asta.
Seara, Doina l-a sunat din nou pe cofetar și i-a mulțumit că respectase promisiunea. Apoi a rugat-o pe Mara să-i facă o copie a înregistrării. Voia s-o păstreze bine, iar a doua zi avea de gând să le ducă și vecinilor câte o felie de tort.
Poveste de ficțiune. Personajele și întâmplările sunt imaginate.