În curtea lui Cătălin se pregătea o masă de familie. Vecina, tanti Leana, venise devreme ca să ajute și se mișca printre vase fără să aștepte indicații. În ultimele săptămâni îl sprijinise de mai multe ori când ceilalți nu puteau ajunge, de la cumpărături până la pregătirea curții.
Când au început să numere locurile, numele ei nu a fost spus. Cătălin se gândise la ea ca la omul care ajută, fără să se întrebe dacă fusese invitată sau doar chemată la treabă. Preotul, venit înainte de masă, a observat că femeia își pregătea deja sacoșa ca să plece.
Întrebarea despre scaun nu a fost o ceartă despre cine are voie într-o familie. Bărbatul încerca să înțeleagă de ce ajutorul unei persoane era primit cu atâta firesc, iar prezența ei la masă părea brusc o complicație. Cătălin a vrut să explice că locurile fuseseră calculate și că nu se gândise până la capăt.
A mers personal la vecină și a întrebat-o dacă vrea să rămână. Leana i-a spus că nu avea nevoie să fie adusă înapoi ca să arate bine în fața cuiva. Îi plăcea să ajute, dar ar fi vrut să știe de la început dacă este musafir, sprijin la pregătiri sau amândouă. Nu voia ca un scaun să fie o răsplată oferită după ce altcineva atrage atenția.
Cătălin și-a cerut scuze și a adus un scaun fără să mute problema pe umerii altcuiva. Vecina a ales să rămână o vreme, după ce și-a schimbat hainele acasă. Nu a fost pusă să servească între feluri; de data aceea gazda s-a ridicat să aducă vasele și a întrebat-o ce mai dorește.
La următoarea întâlnire, Cătălin a sunat-o înainte să înceapă pregătirile și a spus clar de ce o invita. Leana a acceptat o parte din ajutorul cerut și a refuzat altă parte, fiindcă avea și ea programul ei. Familia nu se schimbase în acte sau în număr. Felul în care vedeau munca unui om din apropiere, da. Povestea și personajele sunt fictive.