Cristina nu o cunoștea bine pe femeia care o ajutase pe mama ei în ultimul an. Vorbiseră scurt la telefon și se întâlniseră de câteva ori în grabă. După moartea mamei, fiica privea casa ca pe un loc în care nimic nu trebuia schimbat fără o explicație. Vestea despre camera ocupată a durut înainte să fie înțeleasă.
Femeia se numea Aneta și lucrase ca îngrijitoare pentru familie. Tatăl o invitase să stea câteva nopți fiindcă avea o problemă temporară cu locuința, iar camera era liberă. Hotărâseră de comun acord ce putea folosi și până când. Nu venise să înlocuiască pe cineva și nu ceruse să fie schimbate lucrurile mamei.
Replica tatălui fusese aspră și includea și partea lui de vină. Știa că fusese prezent în casă, dar nu întotdeauna atent la cât de mult preluase Aneta. Nu voia să își acuze fiica pentru tot trecutul, însă nici să o lase să numească străin un om a cărui muncă rămăsese aproape nevăzută.
Cristina a ascultat întâmplările pe care nu le aflase din apelurile grăbite. Nu erau gesturi spectaculoase, ci ore, răbdare și multe lucruri repetate fără martori. Fiica a recunoscut că o redusese pe Aneta la un nume din program și că nu știa aproape nimic despre ea ca persoană.
Nu au forțat o apropiere între ele în aceeași seară. Cristina și-a cerut scuze pentru felul în care vorbise și a întrebat dacă prezența ei în casă încurca planul stabilit. Au discutat limitele vizitei și lucrurile pe care fiecare le putea folosi, fără să trateze ajutorul ca pe o datorie fără sfârșit.
Aneta a plecat la data convenită, cu o soluție pentru următoarele zile. Camera a rămas liberă, iar amintirea mamei nu fusese luată de nimeni. Cristina a păstrat din discuție o întrebare pe care ar fi vrut să o pună mai devreme: cine fusese acolo când ea știa doar că lucrurile erau rezolvate? Povestea și personajele sunt fictive.