Vasile se certase cu fiul său cu doi ani înainte. Discuția începuse de la o alegere pe care nu o înțelesese și se terminase cu vorbe grele. După aceea, fiecare așteptase ca celălalt să facă primul pas. În casă se vorbea rar despre el, ca și cum tăcerea putea ține locul unei rezolvări.
Soția lui Vasile păstrase legătura cu tânărul. Nu îl crescuse de mic, dar avuseseră timp să se apropie și nu voia să fie obligată să aleagă o tabără. Florile erau trimise pentru ea, ca mulțumire pentru felul în care îl asculta, fără să îi ceară să dea dreptate cuiva dinainte.
Bărbatul nu știa acest lucru. Văzuse vazele schimbate și își construise o explicație despre un străin. Când a auzit numele fiului, a rămas cu privirea la flori. Soția i-a spus că nu pregătise o împăcare pe ascuns și că băiatul nu îi ceruse să îl convingă să îl primească.
Au vorbit despre cearta veche fără să o termine în seara aceea. Vasile a recunoscut vorbele pe care le spusese și a ascultat ce efect avuseseră. Nu i s-a cerut să se prefacă fericit pentru alegeri pe care încă nu le înțelegea, ci să nu reducă întreaga relație la un singur conflict.
Primul telefon a fost scurt. Tatăl a întrebat cum era, iar fiul a răspuns cu grijă, fără să se grăbească să creadă că totul se schimbase. Au stabilit să se întâlnească într-un loc liniștit, dacă amândoi se simțeau pregătiți. Soția nu a rămas să le conducă discuția.
Joia următoare, florile au ajuns din nou. Vasile a pus el apă în vază, apoi a întrebat dacă fiului îi mai plăcea prăjitura pe care o făceau acasă. Nu era încă un final perfect, dar pentru prima dată întrebarea nu s-a oprit la numele lui. Povestea și personajele sunt fictive.