Vlad știa că mama lui avusese un frate mai mic, dar auzise de fiecare dată aceeași explicație: plecase și nu mai dăduse niciun semn. În fotografiile din casă nu apărea. Când străinul de la poartă a spus că era acel frate, Vlad a rămas cu mâna lipită de zăvor, fără să mai știe ce să răspundă.
Mama lui, Elena, a ieșit în prag și l-a strigat pe nume: Sorin. Nu s-a grăbit să-i explice băiatului de ce îl lăsase să creadă altceva. I-a invitat pe amândoi în bucătărie și a scos dintr-un sertar o cutie mică. În ea erau scrisori vechi, legate cu o panglică.
Sorin plecase după o ceartă cu tatăl lor. Refuzase meseria și viața pe care acesta le hotărâse pentru el. Scrisese de mai multe ori, dar răspunsul primit fusese să nu se mai întoarcă. Elena aflase abia târziu de unele scrisori și nu avusese curaj să rupă versiunea pe care familia o repetase atâția ani.
Întâlnirea din urmă cu o săptămână fusese prima lor discuție după mult timp. Elena nu îi spusese încă lui Vlad, fiindcă încerca să afle de unde să înceapă. Băiatul înțelesese tăcerea ei în cel mai prost fel și se pregătise să alunge un om înainte să-i asculte numele.
Sorin nu venise să ceară bani sau să împartă casa. În geantă adusese o pătură cusută de mama lor, pe care o păstrase în toate mutările. O pusese pe masă, iar Elena recunoscuse o pată de vopsea din copilărie. Atunci, pentru prima dată în acea dimineață, au zâmbit amândoi.
Vlad a strâns geanta de pe scaun ca să facă loc și i-a cerut unchiului să rămână la masă. Nu putea repara anii în care nu se cunoscuseră. Putea însă să nu ducă mai departe obiceiul familiei de a închide poarta înainte de a asculta. Povestea și personajele sunt fictive.