Fotografia fusese făcută într-o curte de centru de plasament. Daria avea patru ani și ținea în mână o jucărie de pânză. Rochița galbenă îi fusese dată pentru întâlnirea cu familia care urma să o ia acasă. Tatăl păstrase imaginea și haina, dar ascunsese amândouă după ce soția lui se temuse că fetița nu se va simți niciodată a lor.
Daria știa că fusese adoptată. Aflase la adolescență și avusese întotdeauna voie să întrebe. Nu știa însă că părinții păstraseră lucruri din viața ei de dinainte. I se spusese că nu mai rămăsese nimic, că toate legăturile se pierduseră.
Drumul tatălui nu era la un coleg. Se întâlnea cu educatoarea care avusese grijă de ea și pe care o găsise după multă vreme. Femeia se muta din oraș și îl anunțase că mai avea câteva fotografii. El voia să le aducă acasă ca pe o surpriză.
Daria i-a spus că trecutul ei nu era un cadou pe care cineva îl pregătea fără ea. Voia să știe înainte să plece cineva pe urmele ei. Tatăl a lăsat valiza deschisă și i-a dat telefonul cu mesajele. Nu îi mai cerea să aștepte până când el hotărăște că era pregătită.
Au mers împreună la întâlnire. Educatoarea nu a recunoscut-o imediat, apoi a început să îi povestească despre cântecul pe care îl cerea înainte de culcare. Daria și-a amintit melodia înainte să își amintească versurile. Tatăl a rămas pe scaun, ascultând o parte din copilăria ei la care el nu fusese prezent.
Acasă, rochița a fost pusă într-o cutie nouă, alături de haina roșie din primele zile petrecute în familie. Daria nu a ales între cele două vieți. A vrut doar ca niciuna să nu îi mai fie ascunsă din dorința altora de a o proteja.
Poveste fictivă, creată pentru divertisment. Personajele și întâmplările sunt imaginare.