Tatăl a spus că ajunsese la spital în dimineața aniversării, după ce i se făcuse rău în autobuz. Își lăsase telefonul acasă. Mai târziu avusese posibilitatea să sune, dar ceruse să nu fie anunțată familia până când află ce se întâmplă. Nu voia să îi strice ziua fiicei sale.
Ana l-a poftit în casă înainte să îl certe. I-a adus apă și a așezat actele de externare pe masă. Nu a încercat să le interpreteze singură; voia doar să vadă ce recomandări primise și dacă avea nevoie de ajutor pentru programările următoare.
Apoi i-a spus că ziua ei fusese deja stricată de teamă și de tăcere. Crezuse că alesese încă o dată să fie în altă parte. El crezuse că o protejează lăsând-o să petreacă liniștită. Între cele două presupuneri trecuse o noapte în care fiecare se simțise singur.
Bărbatul a recunoscut că îl speriase mai mult gândul de a fi văzut neputincios decât discuția cu medicii. Toată viața fusese cel chemat să repare, să ducă sau să rezolve. Nu știa cum să fie omul pentru care cineva lasă totul și vine.
Ana i-a cerut un singur lucru: data viitoare să îi dea voie să aleagă ea dacă își lasă invitații, serviciul sau planurile. Au pus în telefon un contact pentru urgențe și au sunat împreună la cabinet pentru lămuririle de care aveau nevoie.
Tortul a fost deschis abia seara. Nu au mai chemat pe nimeni și nu au repetat petrecerea. Tatăl i-a cântat încet, iar Ana a lăsat lumânarea aprinsă câteva secunde în plus. Nu pentru dorință, ci ca să îl poată privi la masă, în sfârșit acolo.
Poveste fictivă, creată pentru divertisment. Personajele și întâmplările sunt imaginare.