Mama s-a așezat pe lada de lângă scară. Sora Irinei se născuse înaintea ei și crescuse la o mătușă, într-un alt oraș. Familia trecuse printr-o despărțire grea, iar adulții hotărâseră atunci că fetele aveau să fie crescute separat. Dintr-o soluție spusă provizoriu făcuseră o tăcere care durase zeci de ani.
În cutie erau două panglici, câteva scrisori și fotografii. Pe spatele uneia apărea numele Anca. Irina nu mai văzuse niciodată fata din imagine, dar îi recunoștea expresia: aceeași sprânceană ridicată când nu credea o explicație.
Mama a spus că ținuse legătura cu mătușa și că trimisese bani. Irina a întrebat de ce nu trimisese și adevărul la masa lor. Răspunsul despre rușine și certurile dintre adulți nu a făcut lucrurile mai ușoare. A cerut numărul Ancăi și a coborât singură din pod.
La primul telefon, cealaltă femeie a tăcut mult. Ea știa că avea o soră, dar fusese convinsă că Irina refuzase să o cunoască. Cineva le dăduse fiecăreia altă versiune a aceleiași absențe. Au vorbit o oră fără să încerce să repare toată copilăria într-o singură seară.
S-au întâlnit duminică, într-o cafenea de lângă gară. Irina a adus cutia. Anca a adus o fotografie cu două fetițe desenate de ea la școală. Sub desen scrisese cândva: eu și sora mea. Nu ștersese hârtia, nici după ce încetase să mai întrebe.
Mama a fost invitată la o a doua întâlnire, după ce surorile au avut timp să își spună propriile povești. Irina nu i-a promis că uită. A lăsat însă cutia deschisă pe masa din sufragerie. Numele Ancăi nu avea să mai fie ținut în pod.
Poveste fictivă, creată pentru divertisment. Personajele și întâmplările sunt imaginare.