Mama îi pusese numele Bruno. Îl primise după ce fiul plecase să locuiască în alt oraș, iar animalul îi ținuse companie în anii în care casa se golise. Dispăruse într-o seară cu furtună, după ce o parte din gard fusese lăsată deschisă în timpul unei reparații.
Femeia îl căutase prin sat și întrebase oameni care treceau pe drumurile din apropiere. Nu știa că ajunsese în locul în care fiul îl găsise mai târziu. Nici acesta nu văzuse fotografiile trimise între timp unei rude și nu bănuise că îngrijea câinele pe care mama lui încă îl aștepta.
Vlad s-a uitat la fotografie și la pata de pe piept. Apoi a văzut locul de lângă treaptă în care Bruno se așezase fără să-l îndrume nimeni. La el, câinele răspundea altui nume și învățase un alt program. Aici recunoștea însă lucruri pe care nu avea cum să le fi aflat în câteva minute.
Cearta s-a oprit înainte să devină o alegere făcută în grabă în locul animalului. Vlad i-a spus mamei cum îl găsise și ce făcuse pentru el. Femeia l-a ascultat și i-a mulțumit, fără să-i reproșeze că nu aflase mai devreme povestea pe care niciunul nu o cunoștea întreagă.
Au rămas mai multe zile în curte, ca să vadă cum se simte Bruno și cum pot organiza lucrurile. Vlad a recunoscut și cât de rar venise acasă în ultima vreme. Știa că mama trăiește singură, dar nu întrebase destul despre ce îi umplea zilele și despre lucrurile care îi lipseau.
Câinele a rămas în casa pe care o recunoscuse, iar Vlad a început să vină mai des și să-l ia la plimbare de fiecare dată. La poartă nu mai era nevoie de o ceartă. Bruno venea la amândoi, iar întâlnirile lor nu se mai opreau la un telefon scurt, făcut pe fugă din alt oraș.
Poveste fictivă, creată pentru divertisment. Personajele și întâmplările sunt imaginare.