Băiatul din fotografie era Bogdan, omul care stătea acum în cameră. Venise foarte tânăr să muncească pe lângă soțul Elenei. Nu avea atunci un loc sigur unde să stea, iar cei doi îl primiseră o vreme la ei, până reușise să se așeze pe picioare.
Gheorghe îl învățase meserie și îl ajutase să-și cumpere primele unelte. Nu îi ceruse să țină socoteala meselor și nici să transforme fiecare noapte petrecută în casă într-o datorie. Când Bogdan plecase în alt oraș, familia îi urase să-i fie bine și îl mai auzise din când în când la telefon.
Acum avea o mică firmă și aflase de la un cunoscut că Gheorghe urma să se întoarcă după o perioadă petrecută în spital. Auzise și despre patul stricat. Vorbise cu vecina, ca să se asigure că ajunge la timp și că ajutorul nu îi încurcă pe cei din casă.
Elena s-a uitat la fotografie și l-a recunoscut după un detaliu pe care anii nu îl schimbaseră: felul în care își ținea mâinile când nu știa ce să spună. L-a chemat la masă și i-a cerut iertare pentru tonul de la început. Oboseala o făcuse să audă mai întâi o amenințare în fiecare bătaie la ușă.
Bogdan a rămas până au așezat lucrurile în cameră. I-a spus că nu așteaptă nimic înapoi. Își amintea patul pe care îl primise el când nu avea unde merge și voia ca omul care îl ajutase să găsească, la întoarcere, un loc pregătit cu aceeași grijă.
Când Gheorghe a ajuns acasă, fotografia era pe noptieră, lângă un pahar cu apă. Elena i-a spus cine trecuse pe la ei. Bărbatul a zâmbit și a cerut telefonul, iar Bogdan a răspuns cu aceleași cuvinte cu care îl saluta când era ucenic, înainte să intre în curte.
Poveste fictivă, creată pentru divertisment. Personajele și întâmplările sunt imaginare.