Administratorul a văzut tortul pe masa de lângă fereastră și a chemat-o pe femeia de serviciu. Restaurantul nu se deschisese încă, iar el nu voia personalul așezat în sală. Când i-a spus să îl ia de acolo, femeia a lăsat laveta din mână. Era ziua ei, dar ceea ce a spus după aceea l-a făcut să uite de regulile pregătite pentru angajați.
Doina nu glumise când spusese că deschisese localul. Cu peste treizeci de ani în urmă, ea și soțul ei închiriaseră încăperea și gătiseră pentru primii clienți. Mai târziu vânduseră afacerea ca să acopere cheltuielile familiei. Noul proprietar îi oferise de lucru, iar ea acceptase să rămână, deși nu mai conducea bucătăria.
Administratorul venise de câteva săptămâni și îi învățase pe toți după funcție, nu după nume. Pe Doina o știa drept femeia care intra prima dimineața și pleca ultima. Nu întrebase de ce bucătarul îi cerea mereu părerea despre sosuri sau de ce unii clienți vechi o îmbrățișau când o vedeau cu găleata în mână.
Ea nu i-a cerut să îi dea restaurantul înapoi și nici să o trateze ca pe un proprietar. I-a arătat doar masa, cumpărată de ea în primul an. În fiecare aniversare își aducea o felie de tort acolo, înainte de program. Nu deranja clienții, fiindcă nu era niciunul în sală. Singura persoană deranjată fusese el.
Bărbatul a tras scaunul și și-a cerut iertare. Apoi a adus farfurii, nu pentru o fotografie de reclamă, ci pentru colegii care intrau pe rând la serviciu. Doina a tăiat tortul și a povestit cum arăta localul când ploua prin tavan. Administratorul a ascultat fără să o întrerupă cu idei despre organizare.
În ziua aceea, pe ușa vestiarului a apărut programul nou, cu numele întreg al fiecărui om. Doina nu a primit un titlu inventat și nu și-a schimbat peste noapte viața. A primit însă scaunul pe care fusese trimisă să nu stea. Iar masa de lângă fereastră a rămas liberă până și-a terminat cafeaua.
Poveste fictivă, creată pentru divertisment. Personajele și întâmplările sunt imaginare.