La tejgheaua amanetului, Ana a pus mâna peste tocul deschis înainte ca fiul ei să ajungă la verighetă. El insista că inelul îi fusese lăsat de tată și că avea dreptul să facă ce voia cu el. Femeia nu îl contrazicea în privința promisiunii. Îl întreba doar dacă citise și scrisoarea care venise în același plic.
Radu luase plicul din sertar după înmormântare și se uitase numai la inel. Avea datorii, iar aurul i se păruse singurul lucru folositor pe care îl mai putea primi atunci. Mama aflase unde mergea după un telefon în care el îi ceruse să nu îl judece. Ajunsese la magazin înainte ca verigheta să fie cântărită.
Scrisoarea rămăsese împăturită în buzunarul hainei. Radu a scos-o iritat, apoi a început să citească în tăcere. Tatăl nu îi vorbea despre prețul aurului. Îi povestea despre ziua în care cumpărase inelul, când lucrase trei luni în plus și se dusese la cununie cu pantofii împrumutați de la fratele lui.
La final, îi cerea să poarte verigheta dacă își întemeia vreodată o familie. Dacă nu voia, să o păstreze până când un om drag ar fi avut nevoie de ea. Nu era o condiție și nici o judecată. Era doar rugămintea unui tată care știa că fiul lui vindea în grabă lucruri pe care mai târziu le căuta.
Radu a închis tocul și a întrebat-o pe mamă dacă știa cât de rău îi mergea. Ea i-a spus că bănuia, dar că nu putea să îl ajute cât timp răspundea la orice întrebare cu «mă descurc». Au ieșit fără să vândă nimic și s-au așezat pe o bancă, unde el a povestit pentru prima dată ce datorii avea.
Peste câteva luni, când Radu și-a cerut iubita în căsătorie, nu a folosit verigheta tatălui în loc de inel de logodnă. A purtat-o la cununie, așa cum fusese rugat. Mama a adus scrisoarea în poșetă, dar de data aceasta nu a mai fost nevoie să îi spună să o citească.
Poveste fictivă, creată pentru divertisment. Personajele și întâmplările sunt imaginare.