„Nu pune două cești! Tata nu mai vine!” Mara a oprit mâna mamei deasupra mesei. Se temea că femeia începuse iar să aștepte pașii soțului în curte. De la înmormântare trecuseră doi ani, iar unele dimineți încă începeau cu gesturile de dinainte.
Mama a așezat ceașca pe masă și a întors toarta spre scaunul de lângă geam. Nu era locul tatălui. Scosese o față de masă curată, făcuse prăjitura pe care el o cerea rar și lăsase lângă farfurie o fotografie în care apărea o femeie necunoscută Marei.
„Azi vine femeia care l-a crescut! Am găsit-o!” Mara știa doar că tatăl copilărise într-un centru și că evitase mereu discuția. În album nu păstrase poze de la școală. Femeia din fotografia de pe masă ținea lângă ea un băiețel cu aceeași privire ca a lui.
„Atunci păstrează-i locul! Mă duc eu s-o aduc!” Mara și-a luat haina înainte să primească adresa. Mama a rugat-o să nu îi spună încă ce pregătise. Oaspetele nu știa că fusese căutată atât timp și nici că băiatul pe care îl crescuse lăsase ceva pentru ea.
Femeia îl îngrijise câțiva ani înainte ca el să ajungă din nou în sistemul de protecție. Se despărțiseră fără să poată păstra legătura. Tatăl Marei o căutase după pensionare și scrisese o scrisoare pe care nu mai apucase să o trimită. Soția găsise adresa abia acum, cu ajutorul unei foste vecine a femeii.
La masă, oaspetele a citit scrisoarea de două ori. Bărbatul îi mulțumea pentru anii în care avusese un pat al lui, pentru serile în care îl aștepta și pentru felul în care îl numise copilul ei. Mara a adus încă o ceașcă și s-a așezat lângă ele. În dimineața aceea n-au încercat să înlocuiască omul care lipsea. Au primit în familie un om pe care el nu îl uitase.
Poveste fictivă, creată pentru divertisment. Personajele și întâmplările sunt imaginare.