„Scoate inelul! Era al mamei mele!” Ana l-a recunoscut înainte să întrebe cum se numea femeia de la ușă. Avea o piatră verde și o zgârietură fină pe margine. Îl căutase în cutia cu bijuterii după moartea mamei, convinsă că fusese rătăcit prin casă.
Străina spusese că o cunoscuse pe mama ei cu mulți ani în urmă și că avea ceva de adus. Nu ceruse bani și nu intrase singură. Ana o poftise în hol numai pentru că femeia pomenise un nume vechi, pe care îl auzise uneori în somnul mamei.
„Ea mi l-a dat! Când s-a măritat cu tata!” Femeia și-a lăsat mâna la vedere. Nu încerca să ascundă inelul. În cealaltă ținea o fotografie îngălbenită, cu marginile rupte de vreme. Ana nu s-a apropiat de ea. Rămăsese la cuvântul pe care nu îl putea așeza nicăieri.
„Tatăl tău? Mama n-a fost măritată!” Așa crescuse: cu explicația că tatăl plecase înainte să se nască și că nicio nuntă nu avusese loc. Străina a întors fotografia. Mama Anei era acolo, mult mai tânără, lângă un bărbat care ținea de mână o fetiță.
Femeia se numea Mara și era fiica bărbatului din prima căsătorie. Mama Anei se măritase cu el înainte de nașterea Anei, apoi plecase după ani de certuri. Rușinea și furia o făcuseră să taie din poveste tot ce îi amintea de acea perioadă. Inelul i-l dăruise Marei la ultima întâlnire, spunându-i că ea nu avea nicio vină pentru ce se întâmplase între adulți.
Mara adusese fotografii și scrisori, fără să-i ceară Anei să aleagă imediat o altă versiune a vieții sale. Au stat în hol până seara, apoi au făcut ceai. Ana n-a cerut inelul înapoi. A cerut o copie a fotografiei în care mama ei ținea un copil de mână și încă nu învățase să scoată oameni din propriile amintiri.
Poveste fictivă, creată pentru divertisment. Personajele și întâmplările sunt imaginare.